Din categoria rarităţi

Aseară nu puteam să îmi scot din cap gândul că eu trebuie să fi fost un copil foarte enervant. Genul ăla care îşi stresează părinţii cu aproximativ un milion de întrebări şi nu îşi găseşte odihna până când nu obţine un răspuns. Da, unii ar spune că am descoperit foarte timpuriu cuvântul "ambiţie" în dicţionar.

Din întreaga istorie a dilemelor "De ce este cerul albastru şi iarba verde", îmi aduc aminte de un obicei specific pe care îl aveam când eram mică. Puneam o mulţime de întrebări cu privinţă la acţiunea filmelor pe care le vizionam. Pentru clarificarea eventualelor nedumeriri sau .. pentru că pur şi simplu trebuia să ştiu :)

Mai exact, îţi puneam ţie o mulţime de întrebări. Da, ţie, o persoană care urmărea mereu filmele în linişte şi destesta profund orice fel de deranj. O persoană care era tăcută chiar şi atunci când vorbea. Chit că, între noi fiind vorba, uneori vorbeai destul de mult.. :)


Puneam toooooot felul de întrebări. Ştii cum au copiii o faţă mai serioasă atunci când chiar au o dilemă? Îmi amintesc că dura câteva momente până când îmi răspundeai, ca şi cum te'aş fi trezit dintr'un vis. Te enervam puţin, dar răspunsul venea mereu. Şi deşi era de multe ori scurt sau poate inutil, cumva îmi aducea mereu lumină. M'ai obişnuit să cred că orice întrebare are un răspuns, fie el bun sau rău.

După mai mult de 15 ani, mă regăsesc având acelaşi obicei. Punând întrebări (bine, poate uşor mai complexe decât erau atunci :)), însă cu aceeaşi expresie uşor nemulţumită de "trebuie să ştiu" pe faţă. One of the things that makes me, me... I guess.

Acum nu mai eşti tu cel pe care îl întreb. Răspunsurile însă continuă să vină. Uneori le găsesc singură, alteori mi le mai arată cineva cu degetul. Uneori sunt banale, alteori complicate dar foarte bine explicate. Indiferent de natura lor, răspunsurile continuă să vină.

M'ai obişnuit să le caut.

Fizica pe înţelesul meu.

Porneşti de la punctul de plecare X0, definit de blazare, detaşare, o atitudine de whatever happens, just gotta deal with it, de nu trebuie sa fiu drăguţ(ă) cu tine DECÂT dacă cu adevărat îmi place ceva, orice, la tine, o atitudine de suntem aroganţi şi elitişti and enjoying every bloody minute of it...

şi.. ajungi la punctul de destinaţie X1 în care politically corectness'ul îşi face un culcuş comod, un culcuş în care fiecare are dreptul la o părere, fiecare trebuie înţeles şi acceptat pentru că, nu'i aşa, suntem cu toţii diferiţi şi, în felul nostru (doar al nostru), la fel de frumoşi. Un punct în care trebuie sa fim reţinuţi şi să spunem lucrurile corecte, lucrurile general acceptate, un punct în care cremul şi gri-ul e noul verde, portocala are mereu două părţi, cu toţii vorbesc cu aceleaşi cuvinte iar nimeni nu are nimic cu nimeni, ba chiar mai mult, încearcă să descopere potenţialul din fiecare. Deşi punctul X0 (şi tot ce implică el) nu a dispărut nici o secundă cu adevărat, odată ajunşi în X1, lumea trăieşte în deplină acceptare a celor din jur.

Te uiţi la X0, te uiţi la X1. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta.
Măi să fie.. oare cum s-a întâmplat asta?