Expoziție de fotografie

Mergeți. Merită.

Stages of a photographer

Very true.
Conclusion: dammit, I suck.

Via

Afişe şi anunţuri

Din categoria Ralucomandări, m'am gândit să vă fac program pentru marţea care vine, adică aia datată cu 2 martie 2010.

Ce se întâmplă, mai exact, începând cu ora 18:00:

A 41a întrevedere a Clubului Fotografilor din Iaşi


**Accesul în Sala "Diotima" este permis doar persoanelor care fac parte din Clubul Fotografilor

Expoziţia de fotografie "Frânturi alb negru" semnată Cristian Bălţătescu

* vernisaj: marti 2 martie 2010, ora 19.30, Galeria "Labirint" (b-dul Carol I, Parcul Copou)

Expoziţia de fotografie "Vederi din Germania"

* vernisaj: 2 martie, ora 20.00 * Galeria "La Gard" (Parcul Copou, b-dul Carol I)

Ştiu că nu prea'i de ieşit pe vremea asta din casă, dar ce nu facem noi pentru artă? :)

Să mai povestim puţin

Chestii faine care s'au petrecut marţi la Clubul Fotografilor. În ordine cronologică, să nu supărăm pe nimeni şi pe scurt, că şi'aşa vorbim prea mult:

• S'a discutat (de bine) despre Annie Leibovitz. Sperăm noi că are măcar unu doi fani în plus, după seara de ieri. Filmuleţul prezentat poate fi găsit mai jos:
  

Annie Leibovitz from Raluca Munteanu on Vimeo.

• Iulia Chiraş ne'a delectat cu o prezentare a portofoliului fotografic personal;
  
• Am vorbit despre Cologne Pride 2009, drept dovadă imaginile de mai jos:
  

Cologne Pride from Raluca Munteanu on Vimeo.

Last, but far from being least, am participat la vernisajul expoziţiei lui Iulian Ciobănaşu: South east China. Sincer, nu ştiu ce v'ar scuza să nu reuşiţi să ajungeţi până pe 28 februarie, să aruncaţi o privire la fotografiile prezentate acolo :)

Lots of congratz Iulian! Te găsesc direct răspunzător pentru dorul de ducă ce mi l'ai cauzat, să ştii :) Nu'mi rămâne decât să îţi urez: Gong Xi Fa Cai!

Unii pot

Trebuie să scriu acum, cât îmi e proaspăt în cap.

Dacă aveţi timp zilele acestea, vă recomand cu căldură să mergeţi să vedeţi, la Casa de Cultură Mihai Ursachi, expoziţia Lumea Largă, semnată Mircea Struţeanu. Un tip foarte interesant, şi nu, nu sunt nici pe departe singura care a observat acest lucru. Am tot respectul pentru el şi, la o adică, jucăuş vorbind, îl chiar invidiez pentru câte a reuşit să vadă. Sau, mai exact, pentru ce bucată din lume a reuşit să vadă.

Chiar dacă imaginile lui nu prea au nevoie de cuvinte, Mircea a avut bunăvoinţa de a ne spune şi povestea din spatele acestui proiect, în cadrul întâlnirii Clubului Fotografilor din Iaşi din această seară. Ne'a povestit despre cum a fost el prin China, India, Nepal, Tibet, Vietnam, Laos, Thailanda sau Malaysia, despre cum a dormit în deşertul Gobi, despre cum a obţinut (măcar) o parte din bani ca şi finanţare pentru aceste 8 luni, despre cum a călărit cămile, despre cum era să îşi piardă aparatul de fotografiat, despre cum a convins oameni de pe stradă să stea la poze chiar dacă nu le vorbea limba, despre cum a mâncat şobolani (bine, erau cumva gătiţi, dar mai contează?), despre cum e instructor de căţărat şi în timpul liber face snowboarding, despre... multe.

Şi, în final, după ce am ascultat aventuri care l'ar face până şi pe Jules Verne să roşească, a urmat partea cea mai bună: Măi, şi tu până la urmă.. câţi ani ai? Păi.. 25. Şi uite'aşa, vorba regizorului, restu' se făcu tăcere.

Chiar nu are sens să vă povestesc eu mai multe. Mergeţi şi vedeţi singuri.

Mircea, ştii vorba aia.. Când am să cresc mare, vreau să fiu ca tine :) îţi urez ca această experienţă să fie doar începutul unui lung şir de călătorii, cel puţin la fel de palpitante, dacă nu şi mai şi. Sper doar ca (şi aici, eu mai presus de toţi, ştiu ce zic), de fiecare dată, fie că e dupa 6 luni, 8 luni sau chiar un an, să te întorci înapoi acasă.

Închei cu acest gând.

Simplu, dar complicat

Nu aş putea să dau mereu argumente concrete pentru deciziile pe care le iau. Uneori, unele lucruri.. just feel right. Uneori am dreptate, alteori mă înşel. Mă enervează groaznic să greşesc (oricare ar fi motivul), însă mereu mi'am asumat rezultatul.


Astăzi, am luat decizia de a duce la bun sfârşit un proiect (cred că aş putea să mă hazardez în a'l numi artistic) cu a cărui idee cochetez de foarte mult timp. O încercare, cu ajutorul căreia nu ştiu dacă voi deveni un artist mai bun, însă sper cu siguranţă să mă ajute în a devini un om mai bun. Începând de astăzi, am fix un an și jumătate pentru a realiza ceva pe cât de personal, pe atât de complicat.

Şi totuşi .. E ca atunci când scrii şi toate virgulele par să stea fix unde trebuie, fără nici cel mai mic efort. E ca atunci când prezinţi şi cuvintele vin de la sine. E ca atunci când stai de vorbă cu cineva pentru prima dată şi ai senzaţia că vă ştiţi dintodeauna. E tăcerea comfortabilă dintre doi oameni. E familiaritatea pe care o ai cu cel mai bun prieten, pe care oricât de rar l'ai vedea, de fiecare dată e ca şi cum l'ai văzut ieri. E ca atunci când eşti atât de entuziasmat de o idee, încât pur şi simplu nu poţi vorbi despre altceva. E ca atunci când timiditatea păleşte.

Nimic nu se compară cu sentimentul că ai luat decizia corectă.

Photography Pet Peeves

M'am amuzat astăzi citind acest articol care enumeră principalele lucruri care îi scoate din sărite pe fotografii de la Underwire cu privinţă la alţi fotografi.

Pe lângă Watermarks (If you’re concerned about people stealing your photos, don’t post them on the internet) şi The Megapixel discussion (We don't know how many megapixels your camera has, and we don't care) mai adaug câteva ale mele:

• Clasica poză făcută cu DSLR'ul în oglindă DSLR (Cei care îşi fac poze cu Iphone-ul în oglindă constituie o categorie aparte)
  
• Persoane care consideră că compoziţia ţine de performanţa aparatului şi nu de cea a fotografului. Aş face si eu fotografii mai bune, dar nu am un aparat suficient de bun
  
• Personaje care au senzaţia că dacă pozează cruci, copii cerşetori sau câini vagabonzi, au poze mai complexe. "Un mesaj trist e o cale mai facilă spre a obţine o reacţie din partea publicului, nu neapărat o soluţie pentru a deveni un fotograf mai bun" (Raluca Munteanu)
  

Şi că tot menţionam mai devreme, culmea watermark'ului am văzut'o acum câteva zile, pe Facebook, când un prieten şi'a pus pe pozele de la picnic/ieşire la suc/bere/ whatever "proofI'msocializing" photos, "copyright to ", în colţul din dreapta al paginii.
That was simply just too much. For my understanding and little, very little, brain.

Nikon s1000PJ

Noul model Nikon s1000PJ cu proiector incorporat sună într'atât de bine, încât parcă şi pe mine m'ar tenta să îl încerc. My precious rules, însă dacă ar fi să îmi iau o compactă, de dragul unei portabilităţi crescute, nu m'ar deranja una care să îmi permită cât mai multă joacă. Iar opţiunea de a arăta imediat pozele, fără a mai fi nevoită să alerg după cabluri sau LCD'uri, nu e neapărat de ignorat.

Aşa cum însă au mai zis şi alţii însă, nu înţeleg de ce filmuleţul de prezentare arată de zici că a fost lansat la începutul anilor 80.



Mi se pare cel puţin dubios să promovezi o cameră digitală ce se doreşte a fi cutting edge, printr-un promo similar celor de la teleshopping. Hm. Îmi scapă mie ceva?

O descriere pe larg a specificaţiilor aici şi nişte opţiuni de preţuri aici.

Nu aparatul îl face pe fotograf

Nemulţumirea, în unele domenii, m'a adus departe. Bineînţeles, mereu am branduit'o în dorinţa de a excela. În esenţă însă, între noi fiind vorba, era vorba de nemulţumire.

Cu toate acestea, mereu am încercat să mă furişez în afara categoriei persoanelor veşnic nemulţumite de aparatul lor de fotografiat. Din categoria acelor persoane pentru care termenul de obiectiv era în sine... un obiectiv, ce trebuia, mai ales, bifat. Persoane care ar fi putut foarte uşor să facă fotografii demne de galeriile marilor profesionişti, doar că egzista o problemă: le lipsea jucăria potrivită. Mereu. Lor, mereu le lipseşte jucăria potrivită. Indiferent de suma investită în aparatură, lor mereu le lipseşte acel aparat care, bineînţeles, ar face diferenţa.

Vorbesc despre acei oameni care sunt într-o veşnică aşteptare. În aşteptarea acelui obiectiv care tocmai a apărut, în aşteptarea noului model de aparat care are o setare în plus faţă de cele câteva mii existente deja pe aparatul propriu. Acele persoane pentru care acea setare nouă stă în calea pozelor excepţionale, pe care ei oricum pot să le facă.

Poate greşesc, însă eu nu m'am considerat niciodată mai puţin fotograf, doar pentru că prima mea întrebare nu era Ce obiectiv ai? Am visat multă vreme la un aparat complicat, pentru că, aşa cum spuneam mai demult, această dorinţă vine în mod organic, odată cu pasiunea. E adevărat, unele lucruri în acest domeniu, pur şi simplu nu le poţi face sau învăţa, dacă îţi lipseşte un aparat pe măsură. Cu toate acestea, am încercat ca acest lucru să nu mă oprească niciodată din a mă juca sau experimenta. Am să îi fiu mereu recunoscătoare săpunierei avute, pentru a fi avut meritul de a'mi deschide apetitul pentru un lucru atât de deosebit şi plin de simţire cum e fotografia.

Având un aparat nou şi deci, atât de multă tehnologie pusă în mână sau mai bine zis, după gât, am avut un sentiment cu totul ciudat. Un sentiment similar cu acela pe care îl ai atunci când stai în faţa unei persoane pe care o admiri foarte tare. Sentimentul că nu ştii foarte multe lucruri şi că ai foarte multe de învăţat.

Crezând cu ardoare în faptul că aparatul cel mai bun este acela pe care îl cunoşti, m'am simţit drept o fată timidă ce se afla la începutul unei discuţii cu o persoană total necunoscută. Stângace în dialog şi necreativă în porniri.

M'am aflat pusă în faţa pericolului ca joaca de până atunci să se transforme într-o presiune de a face poze bune. Poze corecte. Până la urmă, de acum încolo, nu mai aveam nici un motiv, nu mai aveam nici o scuză.

Şi atunci, am stat puţin şi m'am gândit.


Pentru mine, fotografia este o pasiune. Este un lucru pe care îl fac pentru că îmi gâdilă simţurile într-un mod plăcut. Şi atât. Este un lucru care trebuie să vină în mod natural, când şi mai ales, cum am eu chef.

Crezând cu ardoare şi în acest lucru, am dat la o parte presiunea de a mă ridica la acele presupuse standarde, am pus aparatul pe auto (asta da sfidare!) şi am început să fac ce ştiu mai bine: să mă joc. Unele poze ieşeau mai bine, altele mai puţin. Diferenţa însă faţă de draga mea săpunieră, era că acum aveam luxul la o foarte importantă întrebare: De ce? De ce nu a ieşit această fotografie bine? Mai mult, aveam luxul de schimba ceea ce nu a ieşit bine. Era prea întuneric, micşoram diafragma (deschiderea diafragmei era mai mare, prin urmare lăsam astfel să intre mai multă lumină). Dacă era prea multă lumină, micşoram timpul de expunere (intră aceeaşi cantitate de lumină, dar într'un timp mai scăzut). Teoria despre care am auzit atât de multe şi nu aveam cu ce să o aplic avea, brusc, sens. Iar deciziile pe care le luam erau bazate pe argumente şi erau, mai ales, gândite.

Renunţând la presiunea de a face poze bune, asumându'mi rolul de profan în domeniu, actul de învăţare a venit mult mai natural. Totul pornea de la simpla întrebare: De ce? Recunosc, sunt vinovată de a nu crede în fotografii bune din întâmplare. Nu neg factorul noroc, însă ca şi în viaţă, norocul ţi'l mai şi faci.

Descoperind aceste lucruri, am sentimentul plăcut de a fi făcut lucrurile cum trebuie. Am trecut la o etapă nouă, fără să cad pradă tentaţiei de a transforma o pasiune în dorinţă de competiţie. Cuvântul trebuie nu are ce căuta între fotografiile mele.

Relaţiile cu pasiunile pe care le avem, ca orice alte relaţii de altfel, necesită muncă. Necesită timp, atenţie, grijă, cărămizi care trebuiesc clădite, tentaţii care trebuiesc înfruntate, supărări care trebuiesc reparate, dezamăgiri care în mod inevitabil apar şi trebuiesc acceptate. Ca în orice altă relaţie, lucrurile trebuiesc construite în mod durabil, deciziile trebuiesc luate după valori în care credem, iar greşelile trebuiesc asumate.

Acestea fiind spuse, simt că am mai crescut puţin. Da, şi ca fotograf.

Articol publicat pe 31 ianuarie, 2009

Raluca, spunând ceva

Bineînţeles că visez şi eu la unul dintre acele aparate complicate care, ca o regulă cumva nescrisă, confirmă, într'o primă etapă, accesul în lumea fotografilor (de oriunde ar fi ei). Fireşte că mă uit cu jind la diferite jucării (pe care sunt conştientă că nu le înţeleg acum, şi pe care ştiu sigur că, de le'aş avea, nu aş putea să le valorific,în prezent, nici la 10% din capacitatea lor maximă - ar trebui să învăţ). Fireşte că mă uit cu drag. Acest drag vine cumva la pachet, cu pasiunea. E uneori poate, chiar o dovadă a pasiunii pe care o ai pentru ceva. Fie că e drag pentru pentru fotografie, chibrite sau cărţi de joc (cuvinte alese nu neapărat la întâmplare).

Gândindu'mă şi reflectând la trecutul meu fotografic, mi'am dat seama că mai toate pozele care le'am făcut până acum (câteva luni), sunt făcute de cele mai multe ori cu aparate împrumutate, acele aşa zise săpuniere (cum am aflat mai târziu că sunt denumite), cam tot timpul dintr-un singur cadru şi nu din mai multe încercări, şi mai mereu sub presiunea unui Hai Ralucaaaaaaa, odatăăăă... Fotografia a fost realizată până acum mereu intuitiv, fără nici un fel de instruire, aplicând nişte reguli inainte de a afla că ele există.
Şi cu toate acestea, nu îmi e ruşine să arăt aceste poze. Nu îmi este ruşine, întrucât nu afirm că sunt ceva mai mult decât ceea ce sunt în realitate: un început. Pentru că eu sunt la început, acolo unde suntem toţi, cum mi'ar spune cineva înţelept.
Mai mult, unele fotografii am avut chiar curajul să le pun într-o expoziţie, alături de lucrările unor persoane poate mai experimentate/talentate/dăruite decât sunt eu.
Şi da, au fost făcute cu nişte săpuniere, aparate simple, profane. Poate din acest motiv, mulţumirea este cu mult mai mare. Eu sunt dovada vie că se pot valorifica şi aparate mai puţin performante.
Acest articol nu se vrea a fi o odă aduse acestora. Nici pe departe. Mai mult, pe propria piele am realizat faptul că, de la un anumit nivel încolo, atât evoluţia rezultatelor cât şi cea a procesului de învăţare necesită alt gen de aparate. Ce încerc însă să fac aici este să militez pentru un echilibru intern, care să îţi permită să te descurci cu ce ai. Şi să te motiveze să munceşti pentru mai mult. Să te motiveze să munceşti mereu mai mult.
Acest blog nu a fost făcut pentru a etala, cât mai degrabă pentru a responsabiliza. Pentru a mă responsabiliza. Un bun prieten (mentorii sunt şi prieteni, nu?) mi'a spus că de voi posta două fotografii pe săptămână, va fi tare bucuros. Prin urmare, ca şi pui în acest domeniu al fotografiei, ca şi proaspăt intrată într-o lume care uneori e mai mult umană decât artistică şi deci imperfectă, voi încerca să mă ridic la aşteptările acestor vorbe. Voi încerca să fac lumea bucuroasă. Cu săpuniere, DSLR-uri sau ce'o să am la îndemână.

Articol publicat pe 8 Iulie, 2008.

Curcubeu în camera mea

Mai multe, aici.

8+1

Dacă nu aveţi ce face marţi, dacă v-aţi plictisit de acelaşi suc, la aceeaşi terasă, vă învit la o expoziţie de fotografie. Nu e o invitaţie lipsită de interes, având în vedere faptul că e prima expoziţie de fotografie la care expun şi eu.

Este vorba de 8 oameni foarte talentaţi, care, o scurtă perioadă de timp au avut ocazia de a 'fura' puţină meserie de la domnul Dan Mititelu (eh, vorba vine furat, că ne'a lăsat şi el :).


Împreună, am discutat multe în aceste 3 luni, şi nu toate despre fotografie. Pentru că, până la urmă, a face fotografiile reuşite nu presupune doar a cunoaşte foarte bine tehnica. Am combătut, am dezbătut, ne'am mai şi contrazis uneori dar, mai presus de toate, am conştientizat faptul că principalul lucru pe care ar trebui să îl căutăm într'o fotografie, este mesajul, ideea.

Prin urmare, puteţi arunca o privire, în premieră, marţi, 1 Iulie, începând cu ora 19:00, la Casa de Cultura Mihai Ursachi. E posibil să avem şi gustări..

Artă, frate!

Câteva poze geniale, din mediul politic, aici.
Via Sutu.