Niște chestiuni de bun simț.

Dragi speakeri de pretutindeni,

NU vreau să știu cât timp ați petrecut lucrând la prezentarea voastră. Uite-așa, nu vreau să știu. Nu-mi spuneți că ați finalizat-o chiar 'mai-nainte', nici că 'ați mai lucrat la ea pe tren', și în nici un caz, ÎN NICI UN CAZ, că ați mai adăugat niște virgule și diacritice după gust, în lobby-ul hotelului.

Dacă țineți neapărat să-mi împărtășiți astfel de detalii, atunci vă rog să mă mințiți. Spuneți-mi că ați petrecut ore, zile întregi chiar, gândindu-vă la acele doar 20 de minute petrecute în fața mea. AȘA de mult contez eu pentru voi. Spuneți-mi că v-ați rupt din timpul de citit cărți, vizionat filme, de rendez-vous-uri.. că ați investit efort, timp și energie în acea prezentare, nu că 'tocmai' ați terminat ultimul slide.

N-am să vă respect mai mult dacă voi ști că ați 'livrat' pe ultima sută de metri.

Vă rog eu mult, amăgiți-mă.

Cu drag,
O părticică mică mică din publicul vostru

Articol despre nimic.

Mouse - click dreapta. New document - open. Mă uit la pagina albă din faţă, inspir adânc şi încep să scriu. Nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl am atunci când mă uit la un document gol. Chit că au extensii diferite, toate'mi provoacă aceeaşi senzaţie.

Şi de asemenea, nimic nu se compară cu acel email pe care îl scriu după multă vreme de tăcere. Acel email în care nu îmi găsesc cuvintele, în care mă fâstâcesc, ezit şi e mai mult back decât space. Ca şi acum, de altfel.


În ultima perioada de tăcere pe acest blog, am tot încercat să învăţ să fiu la obiect. Educația mea profesională este construită pe ideea de a nu irosi timpul altora. Mi s-a spus că nu ar trebui să mai scriu de acum la persoana întâi, într'un stil copilăresc, simplu, ci să îmi aleg cuvintele cu mai multă chibzuință. Îmi tot spun că de acum am crescut, că ar trebui să fiu mai formală, mai bătăuşă, să zâmbesc mai puţin şi mai reţinut, să alerg mai mult, să mă odihnesc tot mai rar şi să am multe răspunsuri, mai ales înainte ca întrebarea să fie pusă.

Ciudat, însă în ultimii ani, pe măsură ce mă izbeam de lucruri noi, simţeam o şi mai mare dorinţă de a spune "nu ştiu", în speranţa că voi fi astfel mai puţin "om mare". Iar pe măsură ce găseam răspunsuri, tot mai multe întrebări apăreau, încăpăţânate parcă a mă condamna la o fugă perpetuă.

Just live enough to tell the story

Slumberland is a long way off through many miles of weird "scenes". But be good to your horse and you will arrive there safe and sound.