Curățenia de toamnă

Dacă aș putea, mi-ar place să găsesc o pivniță, mare de tot, într-o casă aflată la capătul lumii, și aș începe să o umplu cu oameni. Dar nu orice fel oameni. Oameni aleși.

Aș începe prin a-i aduna pe toți cei care trăiesc la căldura certitudinii le știu pe toate și că adevărul lor scoate din joc orice alte adevăruri; pe toți cei care au văzut tot și care sunt mult prea blazați pentru a mai putea fi impresionați... de orice. Aș aduna toți veșnic nemulțumiții, toți leneșii, toți cei pentru care cea mai frecventă îmbrățișare vine din partea cuvântului "Nu" sau "Nu se poate".

Le-aș mai face loc acolo și tuturor celor lipsiți de orice fel de inițiative, care așteaptă să cadă totul din cer și se complac într-o perpetuă relaxare. I-aș alătura pe toți cei care nu au eșuat niciodată pentru simplul motiv că nu au încercat nimic niciodată, și asta fiindcă, oricum, "ar fi nașpa". Pe toți cei care se amăgesc zicându-și că ei NU sunt pesimiști și reactivi, ci doar "realiști". Pe toți cei care își justifică complexele lor prezente cu portofoliul de eșecuri și deziluzii trecute.

I-aș înghesui acolo și pe toți cei crescuți de lupi în singurătate, care nu își exprimă nici o părere publică despre nimeni și nimic, întrucât "cred în diplomație", însă știu tot despre toți. Pe toți aceia care excelează, dar doar atunci când planetele sunt aliniate și, mai ales, în limitele cercului lor social strâmt. Pe toți cei care își măsoară fiecare cuvânt, cu toate că în ceea ce-i privește, concluziile sunt, și au fost mereu, bine așezate în câte un sertar a lor.

Aș deschide ușa pivniței și i-aș închide acolo pe toți să conviețuiască împreună. Și nu, nu aș face-o în virtutea vreunui act nobil.

Aș face-o pentru simplul motiv că se merită reciproc.

Azi.

Fetele de 16 ani din ziua de azi se visează Serena sau Blair, sunt pasionate de fotografie (de aceea care le portretizează, se înțelege), găsesc pe Tumblr poze cu citate erotice de-ale lui Woody Allen, pleacă în vacanță cu părinții în Grecia și apoi în Italia "cu fetele", postează pe Facebook ce au făcut în "pauza mare" și se plâng după o seară "nebună" în oraș că "hainele mele miros a suc de mere".

Fetelor, vă doresc să nu fiți niciodată nevoite să creșteți ca Făt-Frumos.
Cât despre mine.. e destul de clar, am îmbătrânit.

Ignorance is bliss.

One day it started raining,
and it didn't quit for four months.
           
We've been through every
kind of rain there is.

Little bitty stinging rain
and big old fat rain,

rain that flew in sideways,
and sometimes rain even seemed
           
to come straight up from underneath.
           
Shoot, it even rained at night.

...

This one day,
we was out walking like always,
           
and then, just like that,
somebody turned off the rain,
           
and the sun come out.

(Forrest Gump, full transcript here)

Articol despre nimic.

Mouse - click dreapta. New document - open. Mă uit la pagina albă din faţă, inspir adânc şi încep să scriu. Nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl am atunci când mă uit la un document gol. Chit că au extensii diferite, toate'mi provoacă aceeaşi senzaţie.

Şi de asemenea, nimic nu se compară cu acel email pe care îl scriu după multă vreme de tăcere. Acel email în care nu îmi găsesc cuvintele, în care mă fâstâcesc, ezit şi e mai mult back decât space. Ca şi acum, de altfel.


În ultima perioada de tăcere pe acest blog, am tot încercat să învăţ să fiu la obiect. Educația mea profesională este construită pe ideea de a nu irosi timpul altora. Mi s-a spus că nu ar trebui să mai scriu de acum la persoana întâi, într'un stil copilăresc, simplu, ci să îmi aleg cuvintele cu mai multă chibzuință. Îmi tot spun că de acum am crescut, că ar trebui să fiu mai formală, mai bătăuşă, să zâmbesc mai puţin şi mai reţinut, să alerg mai mult, să mă odihnesc tot mai rar şi să am multe răspunsuri, mai ales înainte ca întrebarea să fie pusă.

Ciudat, însă în ultimii ani, pe măsură ce mă izbeam de lucruri noi, simţeam o şi mai mare dorinţă de a spune "nu ştiu", în speranţa că voi fi astfel mai puţin "om mare". Iar pe măsură ce găseam răspunsuri, tot mai multe întrebări apăreau, încăpăţânate parcă a mă condamna la o fugă perpetuă.

My 100th article: note to your self

• Avoid getting tired of things not going right as rain. There is life after the death by a thousand cuts;
• Remember that there are very few things in life that a glass of red wine (or single malt whiskey) can't fix;
• Winning the crowd might seem easy. Winning the upper 10% however, is a long row to hoe. Always aim for that, otherwise you'll just be another glory hound that had its (one) day;
• Accept that there will always be people you'll rub up the wrong way. One can never be everyone's cup of tea. Deal with it, accept it and move on;
• Accept that you'll always make mistakes that cannot be fixed nor undone. Embrace your imperfection. Forgiveness is sometimes in the lap of gods and will come, eventually.. if not, well.. there wasn't much there to begin with;
• Be sociable, rather than just human friendly. The ones that are able to see beyond what meets the eye will spot your true nature anyway;
  

• Forgive, but do a better job with the forgetting part. Stop being the jury, judge and executioner. For a change;
  
• Always keep in mind that the head that wears the crown lies uneasy and that one should "..meet with Triumph and Disaster, and treat those two impostors just the same";
• Smile, it does confuse people. Check, never assume;
  
• Deliver the goods and do your share. Otherwise, everything will just run into the sand;
  
• Some friendships are just not meant to be. People come and go. You'll learn that not everyone is your kindred spirit, especially while familiarity breeds contempt;
• When in doubt and desperately searching for solutions, the simple idea of playing it fair might just do the trick and save the day. Trust your conscience that usually, needs no accuser;
• People who live in glass houses shouldn't throw stones. And not saying it out loud but only in your thoughts, still counts as throwing stones;
  
• Enjoy the comfort brought by the idea that there are fairweather friends but no fairweather familly.
  

Love is our resistance.

Later edit: Al 100-lea articol sau, după cum mi-a spus cineva, un fel de... "sumă a tot ceea ce cred eu că e bine, frumos, pozitiv, constructiv. Tot ceea ce-mi spun spun și acum vă spun și vouă, ca să vă spuneți la rândul vostru, chiar dacă știu că regulile după care funcționez eu nu pot fi potrivite pentru toți ceilalți, dar nimeni nu-mi poate răpi speranța.."

Expoziție de fotografie

Mergeți. Merită.

Din categoria rarităţi

Aseară nu puteam să îmi scot din cap gândul că eu trebuie să fi fost un copil foarte enervant. Genul ăla care îşi stresează părinţii cu aproximativ un milion de întrebări şi nu îşi găseşte odihna până când nu obţine un răspuns. Da, unii ar spune că am descoperit foarte timpuriu cuvântul "ambiţie" în dicţionar.

Din întreaga istorie a dilemelor "De ce este cerul albastru şi iarba verde", îmi aduc aminte de un obicei specific pe care îl aveam când eram mică. Puneam o mulţime de întrebări cu privinţă la acţiunea filmelor pe care le vizionam. Pentru clarificarea eventualelor nedumeriri sau .. pentru că pur şi simplu trebuia să ştiu :)

Mai exact, îţi puneam ţie o mulţime de întrebări. Da, ţie, o persoană care urmărea mereu filmele în linişte şi destesta profund orice fel de deranj. O persoană care era tăcută chiar şi atunci când vorbea. Chit că, între noi fiind vorba, uneori vorbeai destul de mult.. :)


Puneam toooooot felul de întrebări. Ştii cum au copiii o faţă mai serioasă atunci când chiar au o dilemă? Îmi amintesc că dura câteva momente până când îmi răspundeai, ca şi cum te'aş fi trezit dintr'un vis. Te enervam puţin, dar răspunsul venea mereu. Şi deşi era de multe ori scurt sau poate inutil, cumva îmi aducea mereu lumină. M'ai obişnuit să cred că orice întrebare are un răspuns, fie el bun sau rău.

După mai mult de 15 ani, mă regăsesc având acelaşi obicei. Punând întrebări (bine, poate uşor mai complexe decât erau atunci :)), însă cu aceeaşi expresie uşor nemulţumită de "trebuie să ştiu" pe faţă. One of the things that makes me, me... I guess.

Acum nu mai eşti tu cel pe care îl întreb. Răspunsurile însă continuă să vină. Uneori le găsesc singură, alteori mi le mai arată cineva cu degetul. Uneori sunt banale, alteori complicate dar foarte bine explicate. Indiferent de natura lor, răspunsurile continuă să vină.

M'ai obişnuit să le caut.

Simplu, dar complicat

Nu aş putea să dau mereu argumente concrete pentru deciziile pe care le iau. Uneori, unele lucruri.. just feel right. Uneori am dreptate, alteori mă înşel. Mă enervează groaznic să greşesc (oricare ar fi motivul), însă mereu mi'am asumat rezultatul.


Astăzi, am luat decizia de a duce la bun sfârşit un proiect (cred că aş putea să mă hazardez în a'l numi artistic) cu a cărui idee cochetez de foarte mult timp. O încercare, cu ajutorul căreia nu ştiu dacă voi deveni un artist mai bun, însă sper cu siguranţă să mă ajute în a devini un om mai bun. Începând de astăzi, am fix un an și jumătate pentru a realiza ceva pe cât de personal, pe atât de complicat.

Şi totuşi .. E ca atunci când scrii şi toate virgulele par să stea fix unde trebuie, fără nici cel mai mic efort. E ca atunci când prezinţi şi cuvintele vin de la sine. E ca atunci când stai de vorbă cu cineva pentru prima dată şi ai senzaţia că vă ştiţi dintodeauna. E tăcerea comfortabilă dintre doi oameni. E familiaritatea pe care o ai cu cel mai bun prieten, pe care oricât de rar l'ai vedea, de fiecare dată e ca şi cum l'ai văzut ieri. E ca atunci când eşti atât de entuziasmat de o idee, încât pur şi simplu nu poţi vorbi despre altceva. E ca atunci când timiditatea păleşte.

Nimic nu se compară cu sentimentul că ai luat decizia corectă.

Dezamăgirilor mele.

Să lămurim ceva.

A avea people skills (nu mă hazardez a spune a fi bun prieten), printre altele, nu înseamnă doar ca eu să îţi spun mereu ce mă deranjează, iar tu să te conformezi. People skills mai înseamnă ca, din când în când (nici măcar nu am pretenţia să fie des), să îţi mai dai şi tu singur(ă) seama. Mai mult, înseamnă chiar să anticipi.

Eeeeeh.. e treabă complicată.. tre' să te uiţi aşa la om, să vezi din ce material e plămădit şi să îţi inchipui cam care's treburile care l'ar deranja, să te gândeşti ce l'ar fi putut face să se încrunte sau să îţi reanalizezi atitudinea. Din când în când, mai trebuie chiar să şi asculţi. Aşa, necondiţionat. Prinde bine, trust me. Rareori un 'ştii ceva, din punctul meu de vedere, consider că am făcut suficient' e cu adevărat, suficient.

Nu e foarte greu. Nu e greu deloc chiar. Este nevoie însă, din nefericire, de puţină bunăvoinţă. Şi atenţie. (În cu totul alte cuvinte, tre' să îţi pese băăăăăăăăăăăăăi!!!!)

Constat că sunt tot mai puţin bună în a depune efort acolo unde această bunăvoinţă nu există. Pur şi simplu devin tot mai irascibilă la tot ceea ce percep ca şi pierdere de timp. Adică aşa, fără viitor.

Trăiesc bizarul sentiment că am jucat multă vreme după nişte reguli fundamental greşite. Poate într'adevăr cărămizile de la baza prieteniilor se pun în momente dificile şi nu atunci când e cerul senin. Pe principiul "mi'e milă de tine, dar de mine mi se rupe sufletul', astăzi am încetat să mă gândesc la ce ar trebui să schimb sau ce n'am schimbat suficient. Am încetat să îmi cer scuze pentru lucrurile în care cred.

Today I've stopped trying. And it feels damn good.

Mulţumesc.

Tatăl meu

• se trezea mai devreme decât mine, când eram la şcoală, doar ca să îmi facă tartine. Ştia că singură nu mi le'aş fi făcut. Îmi aduc aminte de asta de fiecare dată când plec în fugă la birou fără să fi mâncat nimic, datorită acelor 10 minute în plus de somn. În fiecare dimineaţa, invariabil;
  
• m-a strigat multă vreme Vasco da Gama după ce am luat 10 la examenul de geografie din clasa a 8 a. Şi acum mă mir când îmi amintesc cât de bine ştiam toate podişurile şi depresiunile alea..Evident, instinctul de autoconservare (cred) m'a ajutat să uit totul, până în prezent;
• dădea (ne)intenţionat prea tare muzica clasică duminica dimineaţa, doar pentru că se plictisea singur iar noi dormeam;
• nu avea răbdare să îmi explice problemele la matematică..de fapt nu ştia să explice nimic la nimeni, aşa cum nici eu nu mă pricep la acest lucru. Am chiar un talent desăvârşit de a alege calea cea mai complicată pentru a explica cele mai simple lucruri;
• mi'a insuflat în mod involuntar afinitatea mea pentru Coca'Cola prin astfel de melodii;
  
• mergea cu mine în parc doar ca să facem poze. Uite aşa, pur şi simplu. Pentru că, până la urmă, degeaba ai pasiuni dacă nu le acorzi timp, atenţie;
  
• mi-a prezis domeniul în care am să lucrez, într-o vreme în care cuvintele în engleză nu erau la modă. Şi când mă gândesc cât timp am pierdut analizând la ce facultate să dau..;
• spunea mereu ca baba lui e pe 8 martie;
• avea o grămadă de defecte, care mă enervau groaznic, dar pe care nu mi le mai amintesc acum, oricât de mult m-aş chinui.

E iarna

Pinsa intre un comunicat de presa, o prezentare powerpoint, vreo trei mailuri care se cereau scrise si vreo doua telefoane care sunau, am intors capul si am vazut pe geam ca ninge. Prima ninsoare din acest an. E drept, nu e chiar zapada adevarata, mai mult un fel de lapovita rebela, care se va incapatana sa ramana mult timp pe jos.

Oricum ar fi ea insa, prima ninsoare din an e mereu cea mai importanta, si asta pentru ca e cea care aduce cea multa bucurie. Dupa doua saptamani de mers pe ghetus ne cam plictisim cu totii. Cand vezi prima zapada nu te gandesti la frig, drumuri aglomerate, gheata, bocanci, fesuri sau cele trei pulovere pe care le iei inainte sa iesi din casa. Acele lucruri inca nu exista in acel moment. Te gandesti la sarbatori, vacanta, cadouri, familie.

Pentru mine, prima zapada a venit mereu ca o surpriza. Ma trezeam dimineata, si, fara sa ridic capul de pe perna, vedeam copacul din fata geamului, cu crengile pline de zapada. Acesta a fost mereu primul semn care imi demonstra ca a venit cu adevarat, iarna.

Astazi a fost prima data cand am vazut prima ninsoare din an din spatele unui birou.

Zambim multumiti, insa mereu putin mai trist, cand ne dam seama ca am crescut.

Update on my life

Pentru că mă încadrez în categoria persoanelor cu blog, presupun că ştirile devin oficiale doar abia atunci când sunt publicate şi aici. Prin urmare, vă prezint următorul mail:

Dear Raluca:

On behalf of the Global Communications team, I am pleased to inform you that we have selected you as our intern to support us in our PR, events and sponsorships department. As mentioned before, please join us next week for the handover on Monday, 18 Aug for a week.

We look forward to welcoming you to our office next week.

Best regards

Kathleen Goh Head - Public Relations & Sponsorships DHL Express Global Communications DHL Express Fritz-Erler Strasse 5
53113 Bonn / Germany

Cu alte cuvine, e oficial: plec. Nu mult, ci aproximativ un an aşa, la DHL/Deutsche Post World Net, în Germania, în Bonn. Mai exact, în campusul de aici.


Acum cred că am răspuns la întrebarea cu privinţă la planurile mele (cel puţin pe termen scurt) de viitor. Nu prea pot da detalii despre job description, întrucât momentan sunt în celebrul Mcdonald's din Gara de Nord, din Bucureşti, iar în Bonn voi ajunge un pic mai pe după masă. Mă întorc însă în câteva zile, când promit să povestesc tot.
Apropo, programările pentru luat rămas bun vor începe cam în două săptămâni..e bine să prindeţi loc din timp :)

Glumesc, ştiţi că vă iubiesc pi tăţi.

O poză, cât o mie de CV-uri

Astăzi e o zi specială. Azi am terminat, în mod oficial, facultatea.
Patru ani cam cu de toate: şi voluntariat, şi internship'uri, şi proiecte personale, şi olimpiade, şi concursuri, şcoli de vară sau conferinţe. Acum mi se pare nostim când realizez câtă muncă a fost în spatele fiecărei diplome din poză, badge sau afiş. De asemenea, abia acum zâmbesc când mă gândesc la prezentările terminate cu 10 minute înainte de susţinerea lor sau ppt-urile pentru concursuri făcute în trenul de noapte spre Bucureşti şi finalizate în McDonald's'ul din Gara de Nord. Evident, abia acum, toate sunt mult mai nostime.


Easy way? That's not the way.

Mă alint, poate

via

Însa, cel mai mult, când vine vorba de note, mi-a fost frică de nota 9. Şi nu pentru că ar fi o notă mică (pentru că în mod evident, nu este), ci pentru că mi se pare că ea nu spune nimic despre tine. Nu spune nici că eşti bun (pentru că aia cu adevărat buni iau 10) şi nici că eşti slab/mediocru (pentru că aia iau note mai mici). Nota 9 spune doar că eşti ok..
"Nah.. nu e chiar de 10, dar parcă şi 8 e cam puţin. Eh..îi punem un 9, merge.."

Ecce homo

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frămîntări de clape-
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun
Şi-n cîntece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări tîrzii-
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii..

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De lenese pavane
Şi repezi farandole-
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete
Şi-n ris, impertinenţa sonorelor mandole.

În seara asta m'am plictisit de cuvinte în engleză, termeni împrumutaţi şi lucrul la aceleaşi documente dar cu extensii diferite. În seara asta mi'am adus aminte că'mi place Minulescu.

Telefonul fără fir

Astăzi, toată ziua am vrut să te sun. Să îţi spun că e o zi mare, că am mai bifat un capitol din cartea pe care o scriu, şi mai ales, trăiesc. Am vrut să te sun şi să îţi spun că s-au încheiat patru ani în care am muncit mult şi în care am luptat, de cele mai multe ori, împotriva curentului..împotriva unui curent care, până la urmă, m'a adus fix unde vroiam sa ajung.

Astăzi am absolvit facultatea şi am vrut toată ziua să te sun. Doar că nimeni nu a putut să îmi dea numărul..

A pleca (sau nu) urechea la zei

I just met Hypnos who told me I should not place trust in girls with blue blood roots. He insisted that proletarians like me don't fit the colour in the pic.

People I've met

You don't become a role model because you intend to. It just happens.
You don't become respected because you decide to. You earn the respect. And not through fear, nor intimidation.

I met a person whose passion for his work motivated an incredible number of persons. No fear, no intimidation. Just passion and knowledge.

You might have sometimes, indeed, been the bad guy. However, you have always been the supportive guy.
And I will always remember that, indeed, there is no magic. Nothing happens, unless you make it happen.

Close your eyes. What do you see?
Thank you for that.