Fie ea, o secretară.
O secretară foarte competentă, care ştie probabil multe limbi străine, se îmbracă frumos, zâmbeşte mult, ştie perfect cum să folosească Outlook-ul şi cum să programeze conference calls. O secretară care a pornit de jos şi a muncit probabil mult până când pe cartea ei de vizită a ajuns să scrie Private Assistant (Noi, ăştia mai cu fundiţă şi mai corporatişti, îi spunem PA. Yeah, we love acronyms). Nu orice fel de Private Assistant, ci the Private Asistant a unui membru din boardul unei companii multinaţionale. Om important, tare.. Responsabil, la nivel de job description cel puţin, de dezvoltarea altora..
Această PA (PA, da?) are un fiu. Un mândru flăcău de vreo 16 ani. Genul de flăcău a cărui cea mai mare provocare de până acum, probabil, a fost să vadă prin bretonul care îi acoperă amândoi ochii. Slab, uşor timid, nevorbăreţ - probabil ţine berea în mână într-un mod nostim şi nenatural, abia a încercat prima lui ţigară, merge la concerte rock deşi mai degrabă ar asculta Justin Timberlake şi râde de tocilari. The ireallywanttobeaman - arewethereyet? - kindof boy.
Acest soon to be a CEO merge , ca orice alt tânăr, la şcoală. La şcoală, ca la orice altă şcoală, se dau teme. Uneori exerciţii, alteori proiecte. Ştiţi şi voi cum e la şcoală, doar..
Intr'o zi, a venit acasă, şi a spus: Mamă (el nu îi spune PA), trebuie să fac un proiect. Trebuie să aflu cum funcţionează, în general, o companie.
What to do, what to do..
Cerându'i'se sfatul în privinţa acestei serioase probleme, şeful mamei a venit cu o incredibil de bună idee: ce'ar fi dacă, am mobiliza un întreg birou în a'l ajuta pe bietul tânăr. Evident, nu putem pasa responsabilitatea către biroul naţional (care, în acest caz ar fi fost, Germania) - îl aducem aici la noi, să vadă cum funcţionează a real global office. Şi cum leadershipul, din câte am auzit, se transpune în capacitatea de a delega, toată acţiunea a fost îmbrăcată într-o iniţiativă inovativă de HR, fără absolut nici un fel de beneficiu direct pentru companie, dar care, până la urmă, nu avea ce să strice.
Şi uite aşa, într-o zi de miercuri, tot departamentul global de comunicare (responsabil mai exact, de aproximativ 220 de ţări împrăştiate în 4 regiuni) se pregătea, de la ora 9 dimineaţă, pentru marea prezentare. Oameni care în mod firesc nu pleacă mai devreme de 8 30 de la servici, scumpi de felul lor (la propriu), mereu pe fugă, acum intrau, pe rând, în sala de conferinţă. Unii cu o foiţă, alţii cu câteva slide-uri - cert e că toţi erau debusolaţi. Nici unul nu înţelegea scopul acestui exerciţiu. Ştiau doar că e ceva ce trebuie făcut. Prin urmare, îşi spuneau discursul într-un mod conştiincios, uşor oficial, imaginându'şi că în faţa lor nu este neapărat un licean.
Dar cine suntem noi să judecăm? Unii angajaţi sunt, probabil, cu adevărat dedicaţi. Iar unii şefi, probabil, chiar răsplătesc acest lucru. Altfel nu'mi explic cum un întreg departament poate fi antrenat în a rezolva un proiect şcolar.
Culmea e că nu am nimic cu ideea în sine ca un tânăr de liceu să vină într'o companie, pentru a învăţa. Dimpotrivă, salut această iniţiativă. Ceea ce lipseşte, cred eu, din această poveste este proactivitatea. Informaţia trebuia căutată, dedusă, analizată - nu oferită/primită pe tavă.
Astăzi, băiatul a venit din nou, pentru a face câteva poze cu cei care i'au ţinut prezentarea (trebuiau puse în proiect). Le'a adus la fiecare câte o brioşă, în semn de mulţumire.
Cred că a fost cel mai slab hourly rate pe care acei oameni l'au avut de o bună perioadă de timp.
O secretară foarte competentă, care ştie probabil multe limbi străine, se îmbracă frumos, zâmbeşte mult, ştie perfect cum să folosească Outlook-ul şi cum să programeze conference calls. O secretară care a pornit de jos şi a muncit probabil mult până când pe cartea ei de vizită a ajuns să scrie Private Assistant (Noi, ăştia mai cu fundiţă şi mai corporatişti, îi spunem PA. Yeah, we love acronyms). Nu orice fel de Private Assistant, ci the Private Asistant a unui membru din boardul unei companii multinaţionale. Om important, tare.. Responsabil, la nivel de job description cel puţin, de dezvoltarea altora..
Această PA (PA, da?) are un fiu. Un mândru flăcău de vreo 16 ani. Genul de flăcău a cărui cea mai mare provocare de până acum, probabil, a fost să vadă prin bretonul care îi acoperă amândoi ochii. Slab, uşor timid, nevorbăreţ - probabil ţine berea în mână într-un mod nostim şi nenatural, abia a încercat prima lui ţigară, merge la concerte rock deşi mai degrabă ar asculta Justin Timberlake şi râde de tocilari. The ireallywanttobeaman - arewethereyet? - kindof boy.
Acest soon to be a CEO merge , ca orice alt tânăr, la şcoală. La şcoală, ca la orice altă şcoală, se dau teme. Uneori exerciţii, alteori proiecte. Ştiţi şi voi cum e la şcoală, doar..
Intr'o zi, a venit acasă, şi a spus: Mamă (el nu îi spune PA), trebuie să fac un proiect. Trebuie să aflu cum funcţionează, în general, o companie.
What to do, what to do..
Cerându'i'se sfatul în privinţa acestei serioase probleme, şeful mamei a venit cu o incredibil de bună idee: ce'ar fi dacă, am mobiliza un întreg birou în a'l ajuta pe bietul tânăr. Evident, nu putem pasa responsabilitatea către biroul naţional (care, în acest caz ar fi fost, Germania) - îl aducem aici la noi, să vadă cum funcţionează a real global office. Şi cum leadershipul, din câte am auzit, se transpune în capacitatea de a delega, toată acţiunea a fost îmbrăcată într-o iniţiativă inovativă de HR, fără absolut nici un fel de beneficiu direct pentru companie, dar care, până la urmă, nu avea ce să strice.
Şi uite aşa, într-o zi de miercuri, tot departamentul global de comunicare (responsabil mai exact, de aproximativ 220 de ţări împrăştiate în 4 regiuni) se pregătea, de la ora 9 dimineaţă, pentru marea prezentare. Oameni care în mod firesc nu pleacă mai devreme de 8 30 de la servici, scumpi de felul lor (la propriu), mereu pe fugă, acum intrau, pe rând, în sala de conferinţă. Unii cu o foiţă, alţii cu câteva slide-uri - cert e că toţi erau debusolaţi. Nici unul nu înţelegea scopul acestui exerciţiu. Ştiau doar că e ceva ce trebuie făcut. Prin urmare, îşi spuneau discursul într-un mod conştiincios, uşor oficial, imaginându'şi că în faţa lor nu este neapărat un licean.
Dar cine suntem noi să judecăm? Unii angajaţi sunt, probabil, cu adevărat dedicaţi. Iar unii şefi, probabil, chiar răsplătesc acest lucru. Altfel nu'mi explic cum un întreg departament poate fi antrenat în a rezolva un proiect şcolar.
Culmea e că nu am nimic cu ideea în sine ca un tânăr de liceu să vină într'o companie, pentru a învăţa. Dimpotrivă, salut această iniţiativă. Ceea ce lipseşte, cred eu, din această poveste este proactivitatea. Informaţia trebuia căutată, dedusă, analizată - nu oferită/primită pe tavă.
Astăzi, băiatul a venit din nou, pentru a face câteva poze cu cei care i'au ţinut prezentarea (trebuiau puse în proiect). Le'a adus la fiecare câte o brioşă, în semn de mulţumire.
Cred că a fost cel mai slab hourly rate pe care acei oameni l'au avut de o bună perioadă de timp.
