Despre discursuri şi mesaje cheie

Discursul lui Victor Ponta de la congresul PSD a fost, cred, unul dintre cel mai bine construite discursuri politice pe care le'am auzit în ultima vreme. Transmite ideea Am venit aici ca să câştig, ceea ce nu pot afirma şi despre discursul lui Mircea Geoană, care a menţionat în mod repetat eventualitatea unui eşec (Atitudine de neexplicat, după părerea mea. Ce s'a întâmplat cu vorba aia: Failure is not an option?!).



E un discurs convingător, coerent, ce setează aşteptările audienţei de la bun început iar mesajele cheie sunt bine evidenţiate şi uşor de reţinut. Îşi laudă mentorii de o manieră elegantă însă nu aruncă cu noroi în liderii actuali. Dimpotrivă, replica Aş vrea să îi mulţumesc domnului Geoană devine aproape un laitmotiv. Acordă credit la celelalte organizaţii PSD şi subliniază prin exemple concrete rezultatele privind implicarea sa activă în viaţa de partid (Am încercat fiecărui judeţ să îi dau locul pe care îl merită). Atacă în mod ferm celelalte partide iar ideea de a jura pe un decalog recomandat de un sociolog (de fapt, fictiv), mi s'a părut genială. Discursul face apel la unitate, stabilitate şi are, fireşte, şi o notă sentimentală prin clasica, de acum, ridicare în slăvi a lui Iliescu. Din punct de vedere al construcţie, cam are de toate şi este foarte echilibrat.

Domnule Năstase, ce'i al dumneavoastră e pus deoparte, l'aţi învăţat bine :)

Americănisme

Vreau de extraordinar de multă vreme să scriu un articol despre Hillary şi Obama, sau mai bine zis, despre cum au ales americanii dintre o femeie şi un negru. Not much of a choice, they would say. Oricum, într'un fel, era firesc să iasă Obama în turul final al campaniei electorale, era rândul lui să facă realitate din toate filmele americane în care preşedintele Americii este unul negru. (Am impresia ca doar în Prison Break preşedintele este o femeie.) Nu a fost un compromis foarte eficient pentru comunitatea de culoare dar, având în vedere istoria lor din ultimii 200 de ani, they've come a long way.

Oricât de controversate şi împărţite ar fi părerile cu privinţă la cei doi democraţi, acest post cu privinţă la Obama mi s'a părut genial. Şi asta pentru că ridică la fileu o problemă foarte simplă: este foarte, foarte greu de lipit o etichetă de fruntea lui Obama (fie ea colorată, sau nu).

via

Nu e nici alb, nici foarte foarte negru; nici frumos, dar cumva atrăgător; nici de şcoală veche nici avangardist; nu e nici din nord nici din sud (a crescut in Hawaii) etc..
Sunt multe motive pentru care Hillary a pierdut, în ciuda numelui atât de popular pe care îl poartă. Având de la bun început cei mai buni strategi ai partidului şi mult mai multe fonduri decât senatorul Obama, toată lumea se aştepta la o victorie inevitabilă.
Strategiile lor s-au bazat însă pe concepte total diferite. Spre exemplu, la nivel de strâns fonduri, în timp ce Hillary s'a concentrat pe strângerea de cecuri de câte 2000$ de la diferiţi susţinători (ai ei sau a lui Bill, nu prea contează), Obama a fugit prin toată America, ţinând discursuri empowering la care omul de rând trebuia să doneze o sumă mică, pentru a'l asculta (5, 10, 50 $..whatever). De asemenea, ea a cam subestimat puterea internet'ului ca instrument de strâns fonduri. Obama a folosit toate site'urile pe care era prezent (începând cu cel personal) ca şi modalitate de a primi donaţii. Chit că aceste donaţii erau mici, ele aveau un mare avantaj faţă de cele ale lui Hillary: puteau avea caracter repetitiv.

via

Şi la nivel de strâns voturi, cei doi candidaţi au abordat strategii diferite. În timp ce partea feminină se concentra pe marele premii precum New York, Ohio, Texas, Obama investea fonduri în zone care nu păreau să aibă iniţial nici un fel de rol decisiv în scorul final. Cu toate acestea, această decizie i-a adus în final 11 victorii consecutive, de la Louisiana şi Virginia la Wisconsin şi Washington. Nu'i rău nu?
Şi last, but not least, a fost o diferenţă de consistenţă a mesajului. Fiind prima femeie care se arunca într'o astfel de cursă, Hillary ar fi putut fi candidatul absolut ideal care să reprezinte schimbarea căutată atât de mult de electoratul democrat. Şi, cu toate acestea, aşa cum scriu şi articolele din ziarele americane, a preferat să insiste întâi pe latura sa dură şi doar mai apoi, pe latura sa umană. În timp ce charismaticul Obama (ce'i a lui e pus deoparte) umplea stadioanele, Hillary ridica de la o zi la alta, o altă părere. Cu toate că publicul ei era mai elevat, cel al lui Obama a fost cu mult mai implicat şi dedicat senatorului.
Uitându'ne înapoi, e destul de interesant de analizat cum au votat americanii, în funcţie de caracteristicile lor demografice. Aici puteţi găsi o jucărie foarte cute prin care puteţi afla cam tot ce vă interesează. Nu m'am uitat foarte mult pe ea, însă mi se pare foarte nostim cum se mută toate cărămizile de la stânga la dreapta, atunci când vrei să vezi how blacks voted sau how whites voted.
All in all, va fi destul de interesant de văzut cum se va descurca Obama în alegerile finale, în faţa lui Mccain care se plimbă de vreo câteva luni prin lume.

via

Un Mccain care, cel mai probabil negociază deja cu cei de la FedEx un bun preţ la mutat mobila. Pentru că da, plănuieşte să se mute într'o casă nouă, cu mult mai frumoasă, cu mult mai elegantă, care i se va potrivi foarte bine, fiind foarte albă.

Mici şi carte

'Iaşiul, capitala culturii. Aşa a fost, aşa va fi.'

Asta spune campania unuia dintre candidaţii la primăria locală. A cui campanie este, nu e foarte relevant. Şi asta pentru că, la nivel general, numele candidaţilor în campania din anul acesta nu sunt foarte relevante.

Un alt candidat, pe de altă parte, a găsit un alt sens pentru ideea de Iaşi, capitală culturală. A luat la un loc bine consacraţii mici şi i'a dus într'unul din principalele simboluri culturale ale Iaşiului: parcul Copou. Mai mult, a reuşit chiar să adune tot publicul ţintă al partidului din care face parte, într'un eveniment care omagiază 'Ziua Familiei' şi, implicit, pe toate cuplurile care au împlinit 50 de ani de la căsnicie. Şi uite aşa s'a filtrat lumea. Checked.

Dacă până acuma de'alde Eminescu, Creangă, Veronica Micle şi mulţi ca ei, vegheau oameni care citeau cărţi sau care ascultau romanţe, astăzi vegheau procesul de fabricaţie al micilor.

Nu e bai. Sunt sigură că nu au mai simţit de mult timp, mirosul apetisant al unui grătar.
Nostim e, că din anumite unghiuri, ai fi putut crede că lumea se înghesuie să vadă statuile. Cu toate că nimeni nu poate fi într'atât de naiv. Nu cred că au avut vreodată o audienţă atât de mare. Şi în plus, cu greu puteai sa nu observi cascheta poliţistului care coordona cozile la mâncare, sau boneta gospodinei harnice care punea micii pe grătar.

Şi uite aşa se face că, într'o după amiază de mai, Veronica Micle, Nicolae Tonitza şi Ion Creangă au ieşit la iarbă verde, la un cârnăcior, un mic şi'o bere. Păcat că ei nu mai pot să voteze. Cu toate că şi ei, dacă ar mai fi să fie azi, ar face parte din acel maxim 10% de electorat, care oricum nu prea contează. La o adică, de ce să conteze, când există mulţime întreagă, de măcar 50% + 1, care mânâncă carne doar de câteva ori pe lună.

Un bătrânel de astăzi avea mare dreptate..'Pozează-i domnişoară, pozează-i.. că le e foame..'

Urât, domnule..orice ai fi tu, că politician pentru mine, sigur nu eşti.. urât.