The missing piece

Sometimes, these short and simple books with a few words on each page have more meaning than a 400-page novel.

Here's The missing piece Meets the Big O.

Or, if you're too lazy to clickclickclick, here's the video version of the same thing:



True story. Enjoy.

Via my dear Mihachu.

Back to the basics

Am cunoscut ATÂT de mulţi oameni în anul care a trecut şi toţi ATÂT de diferiţi încât, în încercarea de a'i înţelege, cunoaşte şi până la urmă accepta mai bine, începusem la un moment dat să repet constant: "I don't get it and I find it weird BUUUUUUUUUT maybe I'm missing something.. In the end, whatever works".

Dacă simţiţi că alergaţi de prea multă vreme, deşi nu aţi făcut jogging niciodată, acest film semnat Woody Allen s'ar putea să vă aducă puţină odihnă. However, keep in mind that "This is not the feel good movie of the year. So in case you're any of the idiots that need to feel good, go get yourself a foot massage".



"I happen to hate New Year's celebrations. Everybody desperate to have fun. Trying to celebrate in some pathetic little way. Celebrate what? A step closer to the grave? That's why I can't say enough times, whatever love you can get and give, whatever happiness you can filch or provide, every temporary measure of grace, whatever works. And don't kid yourself. Because its by no means up to your own human ingenuity. A bigger part of your existence is luck, than you'd like to admit. Christ, you know the odds of your fathers one sperm from the billions, finding the single egg that made you. Don't think about it, you'll have a panic attack."

Mai multe citate din film, inclusiv monologul de la început (my personal favorite), aici.

Fizica pe înţelesul meu.

Porneşti de la punctul de plecare X0, definit de blazare, detaşare, o atitudine de whatever happens, just gotta deal with it, de nu trebuie sa fiu drăguţ(ă) cu tine DECÂT dacă cu adevărat îmi place ceva, orice, la tine, o atitudine de suntem aroganţi şi elitişti and enjoying every bloody minute of it...

şi.. ajungi la punctul de destinaţie X1 în care politically corectness'ul îşi face un culcuş comod, un culcuş în care fiecare are dreptul la o părere, fiecare trebuie înţeles şi acceptat pentru că, nu'i aşa, suntem cu toţii diferiţi şi, în felul nostru (doar al nostru), la fel de frumoşi. Un punct în care trebuie sa fim reţinuţi şi să spunem lucrurile corecte, lucrurile general acceptate, un punct în care cremul şi gri-ul e noul verde, portocala are mereu două părţi, cu toţii vorbesc cu aceleaşi cuvinte iar nimeni nu are nimic cu nimeni, ba chiar mai mult, încearcă să descopere potenţialul din fiecare. Deşi punctul X0 (şi tot ce implică el) nu a dispărut nici o secundă cu adevărat, odată ajunşi în X1, lumea trăieşte în deplină acceptare a celor din jur.

Te uiţi la X0, te uiţi la X1. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta.
Măi să fie.. oare cum s-a întâmplat asta?

Dezamăgirilor mele.

Să lămurim ceva.

A avea people skills (nu mă hazardez a spune a fi bun prieten), printre altele, nu înseamnă doar ca eu să îţi spun mereu ce mă deranjează, iar tu să te conformezi. People skills mai înseamnă ca, din când în când (nici măcar nu am pretenţia să fie des), să îţi mai dai şi tu singur(ă) seama. Mai mult, înseamnă chiar să anticipi.

Eeeeeh.. e treabă complicată.. tre' să te uiţi aşa la om, să vezi din ce material e plămădit şi să îţi inchipui cam care's treburile care l'ar deranja, să te gândeşti ce l'ar fi putut face să se încrunte sau să îţi reanalizezi atitudinea. Din când în când, mai trebuie chiar să şi asculţi. Aşa, necondiţionat. Prinde bine, trust me. Rareori un 'ştii ceva, din punctul meu de vedere, consider că am făcut suficient' e cu adevărat, suficient.

Nu e foarte greu. Nu e greu deloc chiar. Este nevoie însă, din nefericire, de puţină bunăvoinţă. Şi atenţie. (În cu totul alte cuvinte, tre' să îţi pese băăăăăăăăăăăăăi!!!!)

Constat că sunt tot mai puţin bună în a depune efort acolo unde această bunăvoinţă nu există. Pur şi simplu devin tot mai irascibilă la tot ceea ce percep ca şi pierdere de timp. Adică aşa, fără viitor.

Trăiesc bizarul sentiment că am jucat multă vreme după nişte reguli fundamental greşite. Poate într'adevăr cărămizile de la baza prieteniilor se pun în momente dificile şi nu atunci când e cerul senin. Pe principiul "mi'e milă de tine, dar de mine mi se rupe sufletul', astăzi am încetat să mă gândesc la ce ar trebui să schimb sau ce n'am schimbat suficient. Am încetat să îmi cer scuze pentru lucrurile în care cred.

Today I've stopped trying. And it feels damn good.

Mulţumesc.