Deci, sa incepem.

Si am cunoscut si eu locul de munca, pentru urmatorul an. Da, de aici din Bonn, un orasel in care toata lumea ce are sub 30 de ani lucreaza la Deutsche Post, Deutsche Telekom sau DHL. Ca un fel de muncitori la fabrica, dar cu costum. Sunt niste campusuri imense doar cu cladiri ale acestor firme, iar Post Tower cam domina juma de oras asa. Eu lucrez fix langa el. La o prima privire pare totul destul de intimidant, chiar si pentru ca e asa curat, numai arieni din astia cu rame perfecte de ochelari, care sunt toti la costume, intre toate cladirile astea de otel si sticla, toti sunt preocupati si fireste, seriosi. E mai mult decat plin de straini si oricum, de la nivelul asta oricum toti vorbesc cam jumate in engleza jumate germana.

Eu voi lucra pe partea de organizare de evenimente, in principiu chestii care tin de planificare si tinut legatura cu diferiti furnizori. Ma cheama External Communications Coordinator. Nu pot sa zic decat ca m-am cam speriat putin cand am vazut ritmul de lucru, cam cum sunt obisnuiti oamenii astia sa lucreze si viteza cu care fac chestiile. Pe langa barierele de limba (nu imi vine sa cred ca aveam pana si eu putin probleme in a-i urmari cum vorbesc in engleza) a trebuit sa ma concentrez destul de tare sa inteleg ce mi se explica pentru ca toti vorbesc in acronime (prescurtari ale diferitori termeni interni, ale diferite centre, arii subordanate sediului din Bonn). Practic eu voi lucra in DHL Global, adica in principalul centru care coordoneaza munca/finantele/comuncarea pentru DHL-urile pentru toate cele 5 continente. Destul de tare. Nu stiu cum am ajuns aici :)

O alta chestie interesanta e ca tipa pe care eu o voi inlocui are 27 de ani..si eu 22. Nu prea intelegea ea cum de am reusit sa ajung acolo acuma si a fost / cred ca inca este, putin reticenta in privinta mea. Am incercat sa fiu prietenoasa, desi am cam avut emotii, pe masura ce descarcau non stop informatii pe care eu nu prea le intelegeam. Era si interesant ca nu stiam de unde sa incep sa intreb, nu vroiam chiar sa par penibila.

Pana acum, am avut cate o intalnire de vreo ora in care mi s-a explicat cate un proiect. Azi s-a inceput cu conferinta globala a top managementului care noi o vom organiza in ianuarie in Barcelona. Unul din primele responsabilitati va fi aceea de a strange materiale cu update-uri pe 2008 de la toate DHL-urile din lume, sa fac un script bazat pe diferite issue-uri si sa lucrez cu o agentie externa in realizarea videoclipului care va deschide conferinta, respectiv speech-ul CEO-ului. Provocarea va fi in structurarea informatiilor si realizarea unei comunicari foarte transparente cu fiecare sediu in parte. Cu alte cuvinte, sa tragi de aia sa te ajute. Pe de o parte ai zone asa ocupate incat nu iti raspund, altele in care nu stiu nici ce e aia o poza.

Sunt un milion de oameni care trebuie sa ii stiu pentru ca fiecare lucru trebuie trecut prin milioane de alte aprobari. Lucrurile nu sunt neaparat foarte complicate, odata ce te familiarizezi cu felul de lucru si cu conceptele in sine, insa datorita lantului de aprobari care trebuie obtinute pentru fiecare maruntis, la inceput, totul capata o alta importanta.

Toti oamenii, pe cat sunt de bine pregatiti, pe atat sunt de prietenosi. E nostim cum ii mai auzi brusc zicand asa, cu o naturalete extrema, "pai da.. atunci cand locuiam in bangkok" sau da.. "eeeeh.. in new york e cu totul diferit".. sau "eh, anii care i-am trait in china au fost mai dificili".. Si eu dau din cap si le zic "da.. si eu am terminat acuma facultatea, aici la mine in oras, in Romania" :) E destul de nostima diferenta de nivel de la care se discuta.

Si peste toate chestiile, cineva de acolo de sus a vrut probabil sa simt la maximum aceasta experienta de lucru, si mi-a dat sef o persoana din ASIA. Probabil, omul cu cea mai structurata gandire pe care il stiu. La ea toate sunt 1, 2, 3... "Vom incepe cu asta, apoi cu asta.. Care sunt principalele chestii care le-ai invatat..1, 2, 3.." Primul lucru care mi l-a zis? "E posibil ca uneori sa fiu cam directa, dar adevarul este ca I don't believe in losing time". Deci, da. Am zis ca imi fac tricou cu asta I don't believe in losing time. Mi se pare foarte tare.

Prin urmare, aceasta eficienta se vede peste tot, pana si in mailurile care incep doar cu "Raluca, vreau sa ..nu stiu ce.." .Nu ca la noi, cu "sper ca aceasta scrisoare sa te gaseasca sanatos, fericit si apropo ce mai faci.." Pe principiul - am nevoie de asta, acum. Doar daca simt ei ca trebuie sa fie mai diplomati mai baga cu greu un " sper ca esti bine" sec, la inceput de mesaj.

Partea nostima, din randul socurilor, e ca toti de aici au o OBSESIEEEEEEE pentru reciclat.. cel putin la mine la servici aia se uita urat daca ai caiet (figure that out) si asta pentru ca multi isi fac caiete din foi reciclate pe care le capseaza si le folosesc pe o parte. ..

Ah, si inca o chestie.. azi am vorbit pentru prima data in germana.. e drept era un fel de pensionar care arata care un boschetar, si care cand a vazut ca nu vorbesc germana (ca initial nu am vrut) m-a intrebat in engleza de unde sunt (?!?!?!) si pe urma am inceput sa vorbesc cu el in germana, explicandu-i ca Sibiu si cluj sunt in romania, nu in ungaria. (in fine, el tot zicea orase care le stia din romania) A fost interesant, cred ca am sanse, daca reusesc sa trec peste trac. M-a binedispus total faza asta.

Overall, pornesc pe principiul hope for the best, prepare for the worst. And give 110%.
Pana la ora 18:30 adica, cand voi pleca acasa.

Update on my life

Pentru că mă încadrez în categoria persoanelor cu blog, presupun că ştirile devin oficiale doar abia atunci când sunt publicate şi aici. Prin urmare, vă prezint următorul mail:

Dear Raluca:

On behalf of the Global Communications team, I am pleased to inform you that we have selected you as our intern to support us in our PR, events and sponsorships department. As mentioned before, please join us next week for the handover on Monday, 18 Aug for a week.

We look forward to welcoming you to our office next week.

Best regards

Kathleen Goh Head - Public Relations & Sponsorships DHL Express Global Communications DHL Express Fritz-Erler Strasse 5
53113 Bonn / Germany

Cu alte cuvine, e oficial: plec. Nu mult, ci aproximativ un an aşa, la DHL/Deutsche Post World Net, în Germania, în Bonn. Mai exact, în campusul de aici.


Acum cred că am răspuns la întrebarea cu privinţă la planurile mele (cel puţin pe termen scurt) de viitor. Nu prea pot da detalii despre job description, întrucât momentan sunt în celebrul Mcdonald's din Gara de Nord, din Bucureşti, iar în Bonn voi ajunge un pic mai pe după masă. Mă întorc însă în câteva zile, când promit să povestesc tot.
Apropo, programările pentru luat rămas bun vor începe cam în două săptămâni..e bine să prindeţi loc din timp :)

Glumesc, ştiţi că vă iubiesc pi tăţi.

Despre Turcia (partea a II a)

• În Turcia, nota de plată nu vine niciodată detaliat. Primeşti o hârtie cu un total doar şi pornind de acolo, ar trebui să ghiceşti cam cât a avut fiecare. Bonurile fiscale sunt rare aşa cum e probabil şi obiceiul lor de a plăti impozite.

• Pisicile chiar sunt peste tot - şi mi'am dat seama şi de ce..explicaţia este firesc, una religioasa - sunt animalul favorit al profetului - Am citit in cartea lui Pamuk povestea conform căreia, Profetul, pentru a nu trezi pisica din braţele sale atunci când s'a ridicat, a preferat mai degrabă să taie bucata de material din haina sa.

• Turcii au o obsesie pentru steagul lor - nu vezi decât roşu în faţa ochilor, semilune şi stele. Sunt începând de la brelocuri, brichete, magneţi, tricouri, prajituri.. etc etc - toate cu steagul lor cu semilună. Obsesia pentru steagul lor nu poate concura decât cu obsesia lor pentru Ataturk, care are şi el faţa cam pe toate suvenirurile posibile şi imposibile (inclusiv pe bancnote, aşa cum se vede din prima poză).

• E plin de români şi în Turcia - am mai fost acum doi ani şi sincer nu erau aşa mulţi ca acum. Îi auzi peste tot - e feelingul ăla neplăcut că atunci când închizi ochii, pe stradă, ai senzaţia că de fapt nu ai plecat. În Turcia e plin, în Viena toată lumea pe stradă zicea pardon şi mă scuzi, iar în Italia nici nu mai zic. Practic, putem zice că oriunde am merge, e ca acasă. Încet, încet, îi cucerim pe toţi.

• Mi'a plăcut foarte mult spectacolul 'orchestrei armatei otomane' pe care l'am văzut în faţă la Palatul Topkapi, în Istanbul. O foarte scurtă bucată din ceea ce am văzut, aici.

În Turcia. (partea I)

• În Turcia, în loc de câini vagabonzi, e plin de pisici. Iar pisicile în Turcia sunt mai suple, mai prietenoase şi mult mai somnoroase. Dai oriunde peste ele, fie că dorm, se alintă sau cerşesc mâncare. Sunt atât de multe, încât la hotelul la care stau, pe terasă este afiş cu Don't feed the cats;
  
• În Turcia, angajaţii de la unele hoteluri de 5 stele, nu ştiu să vorbească engleză. Cu toţii zic yes, yes, sure, no, yes şi nu îţi răspund la nici o întrebare. Majoritatea discuţiilor se desfăşoară ceva de genul: Can I exchange euros here, at the hotel? Yes. What's the exchange rate? Yes. Do you speak english? Yes, please. De fapt, e foarte posibil ca nimeni să nu ştie o engleză mai avansată de Yes please/How much do you give?. Am început să cred asta atunci când la intrare în baia turcească era o cutie pe care scria maaaaaaare Dirty TOWER box;
  
• În Turcia, cafeaua turcească e sub formă de shot, iar lumea mânâncă toast la micul dejun.
• În Istanbul, palatele sunt pline de lucruri luate de la alţii, obiecte opulente până la limita prostului gust, ce trădează istoria unui popor de năvălitori;
• În Turcia am auzit cele mai tari abordări folosite de vânzători: Can I help you? (vânzător) No, I'm just looking. (eu) It's okay, I'm just selling sau Do you know what's the price for that beautiful thing you are looking at?(vânzător) No. (eu) Can I tell you? Yes. Juuuust 12 euros sa Can you tell me again what's the price for this?(eu) Was. (vânzător).