Şi de asemenea, nimic nu se compară cu acel email pe care îl scriu după multă vreme de tăcere. Acel email în care nu îmi găsesc cuvintele, în care mă fâstâcesc, ezit şi e mai mult back decât space. Ca şi acum, de altfel.
În ultima perioada de tăcere pe acest blog, am tot încercat să învăţ să fiu la obiect. Educația mea profesională este construită pe ideea de a nu irosi timpul altora. Mi s-a spus că nu ar trebui să mai scriu de acum la persoana întâi, într'un stil copilăresc, simplu, ci să îmi aleg cuvintele cu mai multă chibzuință. Îmi tot spun că de acum am crescut, că ar trebui să fiu mai formală, mai bătăuşă, să zâmbesc mai puţin şi mai reţinut, să alerg mai mult, să mă odihnesc tot mai rar şi să am multe răspunsuri, mai ales înainte ca întrebarea să fie pusă.
Ciudat, însă în ultimii ani, pe măsură ce mă izbeam de lucruri noi, simţeam o şi mai mare dorinţă de a spune "nu ştiu", în speranţa că voi fi astfel mai puţin "om mare". Iar pe măsură ce găseam răspunsuri, tot mai multe întrebări apăreau, încăpăţânate parcă a mă condamna la o fugă perpetuă.
