Curățenia de toamnă

Dacă aș putea, mi-ar place să găsesc o pivniță, mare de tot, într-o casă aflată la capătul lumii, și aș începe să o umplu cu oameni. Dar nu orice fel oameni. Oameni aleși.

Aș începe prin a-i aduna pe toți cei care trăiesc la căldura certitudinii le știu pe toate și că adevărul lor scoate din joc orice alte adevăruri; pe toți cei care au văzut tot și care sunt mult prea blazați pentru a mai putea fi impresionați... de orice. Aș aduna toți veșnic nemulțumiții, toți leneșii, toți cei pentru care cea mai frecventă îmbrățișare vine din partea cuvântului "Nu" sau "Nu se poate".

Le-aș mai face loc acolo și tuturor celor lipsiți de orice fel de inițiative, care așteaptă să cadă totul din cer și se complac într-o perpetuă relaxare. I-aș alătura pe toți cei care nu au eșuat niciodată pentru simplul motiv că nu au încercat nimic niciodată, și asta fiindcă, oricum, "ar fi nașpa". Pe toți cei care se amăgesc zicându-și că ei NU sunt pesimiști și reactivi, ci doar "realiști". Pe toți cei care își justifică complexele lor prezente cu portofoliul de eșecuri și deziluzii trecute.

I-aș înghesui acolo și pe toți cei crescuți de lupi în singurătate, care nu își exprimă nici o părere publică despre nimeni și nimic, întrucât "cred în diplomație", însă știu tot despre toți. Pe toți aceia care excelează, dar doar atunci când planetele sunt aliniate și, mai ales, în limitele cercului lor social strâmt. Pe toți cei care își măsoară fiecare cuvânt, cu toate că în ceea ce-i privește, concluziile sunt, și au fost mereu, bine așezate în câte un sertar a lor.

Aș deschide ușa pivniței și i-aș închide acolo pe toți să conviețuiască împreună. Și nu, nu aș face-o în virtutea vreunui act nobil.

Aș face-o pentru simplul motiv că se merită reciproc.