În Turcia. (partea I)

• În Turcia, în loc de câini vagabonzi, e plin de pisici. Iar pisicile în Turcia sunt mai suple, mai prietenoase şi mult mai somnoroase. Dai oriunde peste ele, fie că dorm, se alintă sau cerşesc mâncare. Sunt atât de multe, încât la hotelul la care stau, pe terasă este afiş cu Don't feed the cats;
  
• În Turcia, angajaţii de la unele hoteluri de 5 stele, nu ştiu să vorbească engleză. Cu toţii zic yes, yes, sure, no, yes şi nu îţi răspund la nici o întrebare. Majoritatea discuţiilor se desfăşoară ceva de genul: Can I exchange euros here, at the hotel? Yes. What's the exchange rate? Yes. Do you speak english? Yes, please. De fapt, e foarte posibil ca nimeni să nu ştie o engleză mai avansată de Yes please/How much do you give?. Am început să cred asta atunci când la intrare în baia turcească era o cutie pe care scria maaaaaaare Dirty TOWER box;
  
• În Turcia, cafeaua turcească e sub formă de shot, iar lumea mânâncă toast la micul dejun.
• În Istanbul, palatele sunt pline de lucruri luate de la alţii, obiecte opulente până la limita prostului gust, ce trădează istoria unui popor de năvălitori;
• În Turcia am auzit cele mai tari abordări folosite de vânzători: Can I help you? (vânzător) No, I'm just looking. (eu) It's okay, I'm just selling sau Do you know what's the price for that beautiful thing you are looking at?(vânzător) No. (eu) Can I tell you? Yes. Juuuust 12 euros sa Can you tell me again what's the price for this?(eu) Was. (vânzător).