Learning by doing is so overrated

Fie ea, o secretară.

O secretară foarte competentă, care ştie probabil multe limbi străine, se îmbracă frumos, zâmbeşte mult, ştie perfect cum să folosească Outlook-ul şi cum să programeze conference calls. O secretară care a pornit de jos şi a muncit probabil mult până când pe cartea ei de vizită a ajuns să scrie Private Assistant (Noi, ăştia mai cu fundiţă şi mai corporatişti, îi spunem PA. Yeah, we love acronyms). Nu orice fel de Private Assistant, ci the Private Asistant a unui membru din boardul unei companii multinaţionale. Om important, tare.. Responsabil, la nivel de job description cel puţin, de dezvoltarea altora..

Această PA (PA, da?) are un fiu. Un mândru flăcău de vreo 16 ani. Genul de flăcău a cărui cea mai mare provocare de până acum, probabil, a fost să vadă prin bretonul care îi acoperă amândoi ochii. Slab, uşor timid, nevorbăreţ - probabil ţine berea în mână într-un mod nostim şi nenatural, abia a încercat prima lui ţigară, merge la concerte rock deşi mai degrabă ar asculta Justin Timberlake şi râde de tocilari. The ireallywanttobeaman - arewethereyet? - kindof boy.

Acest soon to be a CEO merge , ca orice alt tânăr, la şcoală. La şcoală, ca la orice altă şcoală, se dau teme. Uneori exerciţii, alteori proiecte. Ştiţi şi voi cum e la şcoală, doar..

Intr'o zi, a venit acasă, şi a spus: Mamă (el nu îi spune PA), trebuie să fac un proiect. Trebuie să aflu cum funcţionează, în general, o companie.

What to do, what to do..

Cerându'i'se sfatul în privinţa acestei serioase probleme, şeful mamei a venit cu o incredibil de bună idee: ce'ar fi dacă, am mobiliza un întreg birou în a'l ajuta pe bietul tânăr. Evident, nu putem pasa responsabilitatea către biroul naţional (care, în acest caz ar fi fost, Germania) - îl aducem aici la noi, să vadă cum funcţionează a real global office. Şi cum leadershipul, din câte am auzit, se transpune în capacitatea de a delega, toată acţiunea a fost îmbrăcată într-o iniţiativă inovativă de HR, fără absolut nici un fel de beneficiu direct pentru companie, dar care, până la urmă, nu avea ce să strice.

Şi uite aşa, într-o zi de miercuri, tot departamentul global de comunicare (responsabil mai exact, de aproximativ 220 de ţări împrăştiate în 4 regiuni) se pregătea, de la ora 9 dimineaţă, pentru marea prezentare. Oameni care în mod firesc nu pleacă mai devreme de 8 30 de la servici, scumpi de felul lor (la propriu), mereu pe fugă, acum intrau, pe rând, în sala de conferinţă. Unii cu o foiţă, alţii cu câteva slide-uri - cert e că toţi erau debusolaţi. Nici unul nu înţelegea scopul acestui exerciţiu. Ştiau doar că e ceva ce trebuie făcut. Prin urmare, îşi spuneau discursul într-un mod conştiincios, uşor oficial, imaginându'şi că în faţa lor nu este neapărat un licean.

Dar cine suntem noi să judecăm? Unii angajaţi sunt, probabil, cu adevărat dedicaţi. Iar unii şefi, probabil, chiar răsplătesc acest lucru. Altfel nu'mi explic cum un întreg departament poate fi antrenat în a rezolva un proiect şcolar.

Culmea e că nu am nimic cu ideea în sine ca un tânăr de liceu să vină într'o companie, pentru a învăţa. Dimpotrivă, salut această iniţiativă. Ceea ce lipseşte, cred eu, din această poveste este proactivitatea. Informaţia trebuia căutată, dedusă, analizată - nu oferită/primită pe tavă.

Astăzi, băiatul a venit din nou, pentru a face câteva poze cu cei care i'au ţinut prezentarea (trebuiau puse în proiect). Le'a adus la fiecare câte o brioşă, în semn de mulţumire.

Cred că a fost cel mai slab hourly rate pe care acei oameni l'au avut de o bună perioadă de timp.

E iarna

Pinsa intre un comunicat de presa, o prezentare powerpoint, vreo trei mailuri care se cereau scrise si vreo doua telefoane care sunau, am intors capul si am vazut pe geam ca ninge. Prima ninsoare din acest an. E drept, nu e chiar zapada adevarata, mai mult un fel de lapovita rebela, care se va incapatana sa ramana mult timp pe jos.

Oricum ar fi ea insa, prima ninsoare din an e mereu cea mai importanta, si asta pentru ca e cea care aduce cea multa bucurie. Dupa doua saptamani de mers pe ghetus ne cam plictisim cu totii. Cand vezi prima zapada nu te gandesti la frig, drumuri aglomerate, gheata, bocanci, fesuri sau cele trei pulovere pe care le iei inainte sa iesi din casa. Acele lucruri inca nu exista in acel moment. Te gandesti la sarbatori, vacanta, cadouri, familie.

Pentru mine, prima zapada a venit mereu ca o surpriza. Ma trezeam dimineata, si, fara sa ridic capul de pe perna, vedeam copacul din fata geamului, cu crengile pline de zapada. Acesta a fost mereu primul semn care imi demonstra ca a venit cu adevarat, iarna.

Astazi a fost prima data cand am vazut prima ninsoare din an din spatele unui birou.

Zambim multumiti, insa mereu putin mai trist, cand ne dam seama ca am crescut.

Deci, sa incepem.

Si am cunoscut si eu locul de munca, pentru urmatorul an. Da, de aici din Bonn, un orasel in care toata lumea ce are sub 30 de ani lucreaza la Deutsche Post, Deutsche Telekom sau DHL. Ca un fel de muncitori la fabrica, dar cu costum. Sunt niste campusuri imense doar cu cladiri ale acestor firme, iar Post Tower cam domina juma de oras asa. Eu lucrez fix langa el. La o prima privire pare totul destul de intimidant, chiar si pentru ca e asa curat, numai arieni din astia cu rame perfecte de ochelari, care sunt toti la costume, intre toate cladirile astea de otel si sticla, toti sunt preocupati si fireste, seriosi. E mai mult decat plin de straini si oricum, de la nivelul asta oricum toti vorbesc cam jumate in engleza jumate germana.

Eu voi lucra pe partea de organizare de evenimente, in principiu chestii care tin de planificare si tinut legatura cu diferiti furnizori. Ma cheama External Communications Coordinator. Nu pot sa zic decat ca m-am cam speriat putin cand am vazut ritmul de lucru, cam cum sunt obisnuiti oamenii astia sa lucreze si viteza cu care fac chestiile. Pe langa barierele de limba (nu imi vine sa cred ca aveam pana si eu putin probleme in a-i urmari cum vorbesc in engleza) a trebuit sa ma concentrez destul de tare sa inteleg ce mi se explica pentru ca toti vorbesc in acronime (prescurtari ale diferitori termeni interni, ale diferite centre, arii subordanate sediului din Bonn). Practic eu voi lucra in DHL Global, adica in principalul centru care coordoneaza munca/finantele/comuncarea pentru DHL-urile pentru toate cele 5 continente. Destul de tare. Nu stiu cum am ajuns aici :)

O alta chestie interesanta e ca tipa pe care eu o voi inlocui are 27 de ani..si eu 22. Nu prea intelegea ea cum de am reusit sa ajung acolo acuma si a fost / cred ca inca este, putin reticenta in privinta mea. Am incercat sa fiu prietenoasa, desi am cam avut emotii, pe masura ce descarcau non stop informatii pe care eu nu prea le intelegeam. Era si interesant ca nu stiam de unde sa incep sa intreb, nu vroiam chiar sa par penibila.

Pana acum, am avut cate o intalnire de vreo ora in care mi s-a explicat cate un proiect. Azi s-a inceput cu conferinta globala a top managementului care noi o vom organiza in ianuarie in Barcelona. Unul din primele responsabilitati va fi aceea de a strange materiale cu update-uri pe 2008 de la toate DHL-urile din lume, sa fac un script bazat pe diferite issue-uri si sa lucrez cu o agentie externa in realizarea videoclipului care va deschide conferinta, respectiv speech-ul CEO-ului. Provocarea va fi in structurarea informatiilor si realizarea unei comunicari foarte transparente cu fiecare sediu in parte. Cu alte cuvinte, sa tragi de aia sa te ajute. Pe de o parte ai zone asa ocupate incat nu iti raspund, altele in care nu stiu nici ce e aia o poza.

Sunt un milion de oameni care trebuie sa ii stiu pentru ca fiecare lucru trebuie trecut prin milioane de alte aprobari. Lucrurile nu sunt neaparat foarte complicate, odata ce te familiarizezi cu felul de lucru si cu conceptele in sine, insa datorita lantului de aprobari care trebuie obtinute pentru fiecare maruntis, la inceput, totul capata o alta importanta.

Toti oamenii, pe cat sunt de bine pregatiti, pe atat sunt de prietenosi. E nostim cum ii mai auzi brusc zicand asa, cu o naturalete extrema, "pai da.. atunci cand locuiam in bangkok" sau da.. "eeeeh.. in new york e cu totul diferit".. sau "eh, anii care i-am trait in china au fost mai dificili".. Si eu dau din cap si le zic "da.. si eu am terminat acuma facultatea, aici la mine in oras, in Romania" :) E destul de nostima diferenta de nivel de la care se discuta.

Si peste toate chestiile, cineva de acolo de sus a vrut probabil sa simt la maximum aceasta experienta de lucru, si mi-a dat sef o persoana din ASIA. Probabil, omul cu cea mai structurata gandire pe care il stiu. La ea toate sunt 1, 2, 3... "Vom incepe cu asta, apoi cu asta.. Care sunt principalele chestii care le-ai invatat..1, 2, 3.." Primul lucru care mi l-a zis? "E posibil ca uneori sa fiu cam directa, dar adevarul este ca I don't believe in losing time". Deci, da. Am zis ca imi fac tricou cu asta I don't believe in losing time. Mi se pare foarte tare.

Prin urmare, aceasta eficienta se vede peste tot, pana si in mailurile care incep doar cu "Raluca, vreau sa ..nu stiu ce.." .Nu ca la noi, cu "sper ca aceasta scrisoare sa te gaseasca sanatos, fericit si apropo ce mai faci.." Pe principiul - am nevoie de asta, acum. Doar daca simt ei ca trebuie sa fie mai diplomati mai baga cu greu un " sper ca esti bine" sec, la inceput de mesaj.

Partea nostima, din randul socurilor, e ca toti de aici au o OBSESIEEEEEEE pentru reciclat.. cel putin la mine la servici aia se uita urat daca ai caiet (figure that out) si asta pentru ca multi isi fac caiete din foi reciclate pe care le capseaza si le folosesc pe o parte. ..

Ah, si inca o chestie.. azi am vorbit pentru prima data in germana.. e drept era un fel de pensionar care arata care un boschetar, si care cand a vazut ca nu vorbesc germana (ca initial nu am vrut) m-a intrebat in engleza de unde sunt (?!?!?!) si pe urma am inceput sa vorbesc cu el in germana, explicandu-i ca Sibiu si cluj sunt in romania, nu in ungaria. (in fine, el tot zicea orase care le stia din romania) A fost interesant, cred ca am sanse, daca reusesc sa trec peste trac. M-a binedispus total faza asta.

Overall, pornesc pe principiul hope for the best, prepare for the worst. And give 110%.
Pana la ora 18:30 adica, cand voi pleca acasa.

Update on my life

Pentru că mă încadrez în categoria persoanelor cu blog, presupun că ştirile devin oficiale doar abia atunci când sunt publicate şi aici. Prin urmare, vă prezint următorul mail:

Dear Raluca:

On behalf of the Global Communications team, I am pleased to inform you that we have selected you as our intern to support us in our PR, events and sponsorships department. As mentioned before, please join us next week for the handover on Monday, 18 Aug for a week.

We look forward to welcoming you to our office next week.

Best regards

Kathleen Goh Head - Public Relations & Sponsorships DHL Express Global Communications DHL Express Fritz-Erler Strasse 5
53113 Bonn / Germany

Cu alte cuvine, e oficial: plec. Nu mult, ci aproximativ un an aşa, la DHL/Deutsche Post World Net, în Germania, în Bonn. Mai exact, în campusul de aici.


Acum cred că am răspuns la întrebarea cu privinţă la planurile mele (cel puţin pe termen scurt) de viitor. Nu prea pot da detalii despre job description, întrucât momentan sunt în celebrul Mcdonald's din Gara de Nord, din Bucureşti, iar în Bonn voi ajunge un pic mai pe după masă. Mă întorc însă în câteva zile, când promit să povestesc tot.
Apropo, programările pentru luat rămas bun vor începe cam în două săptămâni..e bine să prindeţi loc din timp :)

Glumesc, ştiţi că vă iubiesc pi tăţi.

Despre Turcia (partea a II a)

• În Turcia, nota de plată nu vine niciodată detaliat. Primeşti o hârtie cu un total doar şi pornind de acolo, ar trebui să ghiceşti cam cât a avut fiecare. Bonurile fiscale sunt rare aşa cum e probabil şi obiceiul lor de a plăti impozite.

• Pisicile chiar sunt peste tot - şi mi'am dat seama şi de ce..explicaţia este firesc, una religioasa - sunt animalul favorit al profetului - Am citit in cartea lui Pamuk povestea conform căreia, Profetul, pentru a nu trezi pisica din braţele sale atunci când s'a ridicat, a preferat mai degrabă să taie bucata de material din haina sa.

• Turcii au o obsesie pentru steagul lor - nu vezi decât roşu în faţa ochilor, semilune şi stele. Sunt începând de la brelocuri, brichete, magneţi, tricouri, prajituri.. etc etc - toate cu steagul lor cu semilună. Obsesia pentru steagul lor nu poate concura decât cu obsesia lor pentru Ataturk, care are şi el faţa cam pe toate suvenirurile posibile şi imposibile (inclusiv pe bancnote, aşa cum se vede din prima poză).

• E plin de români şi în Turcia - am mai fost acum doi ani şi sincer nu erau aşa mulţi ca acum. Îi auzi peste tot - e feelingul ăla neplăcut că atunci când închizi ochii, pe stradă, ai senzaţia că de fapt nu ai plecat. În Turcia e plin, în Viena toată lumea pe stradă zicea pardon şi mă scuzi, iar în Italia nici nu mai zic. Practic, putem zice că oriunde am merge, e ca acasă. Încet, încet, îi cucerim pe toţi.

• Mi'a plăcut foarte mult spectacolul 'orchestrei armatei otomane' pe care l'am văzut în faţă la Palatul Topkapi, în Istanbul. O foarte scurtă bucată din ceea ce am văzut, aici.

În Turcia. (partea I)

• În Turcia, în loc de câini vagabonzi, e plin de pisici. Iar pisicile în Turcia sunt mai suple, mai prietenoase şi mult mai somnoroase. Dai oriunde peste ele, fie că dorm, se alintă sau cerşesc mâncare. Sunt atât de multe, încât la hotelul la care stau, pe terasă este afiş cu Don't feed the cats;
  
• În Turcia, angajaţii de la unele hoteluri de 5 stele, nu ştiu să vorbească engleză. Cu toţii zic yes, yes, sure, no, yes şi nu îţi răspund la nici o întrebare. Majoritatea discuţiilor se desfăşoară ceva de genul: Can I exchange euros here, at the hotel? Yes. What's the exchange rate? Yes. Do you speak english? Yes, please. De fapt, e foarte posibil ca nimeni să nu ştie o engleză mai avansată de Yes please/How much do you give?. Am început să cred asta atunci când la intrare în baia turcească era o cutie pe care scria maaaaaaare Dirty TOWER box;
  
• În Turcia, cafeaua turcească e sub formă de shot, iar lumea mânâncă toast la micul dejun.
• În Istanbul, palatele sunt pline de lucruri luate de la alţii, obiecte opulente până la limita prostului gust, ce trădează istoria unui popor de năvălitori;
• În Turcia am auzit cele mai tari abordări folosite de vânzători: Can I help you? (vânzător) No, I'm just looking. (eu) It's okay, I'm just selling sau Do you know what's the price for that beautiful thing you are looking at?(vânzător) No. (eu) Can I tell you? Yes. Juuuust 12 euros sa Can you tell me again what's the price for this?(eu) Was. (vânzător).
  

De fapt, e altfel.

Intr'adevăr tot e bun Twitterul ăsta la ceva. Evident, atunci când merge. Am aflat de la Radu Ionescu de Mygazines, un site unde se pot citi online o grămadă de publicaţii internaţionale. Pe gratis.

Eu una am început cu articolul din Esquire despre Obama. (Of.. de ce a trebuit să fie omul ăsta democrat? :). Foarte fain scris (nici o surpriză fiind vorba de Esquire) şi cu nişte poze excelente, care surprind foarte bine contextul candidatului, fiind orientate, fireşte, către componenta de culoare.

M'a amuzat ca la tag'uri primul era 'Men's interests'. Asocierea asta m'a dus cu gândul la vremurile când femeile încă nu puteau vota, iar Coco Chanel nu se născuse încă (şi deci nici primii pantaloni pentru femei făcuţi de ea).
Evident, m'am mai enervat încă o dată, gândindu'mă la tot junk'ul şi la tot brainwashing material care apare în revistele pentru femei. Nu înţeleg de ce trebuie să cumpăr o revistă pentru bărbaţi ca să am parte şi de nişte articole care nu's despre hainuţe, rochiţe, farduri, despre cum să'l 'faci' (pe el, bărbatul) în 3 paşi sau despre cum să'ţi schimbi viaţa din 10 sărituri şi să redevii cool.

Unele preocupări au rămas într'o proporţie mai mare, a bărbaţilor (studiile o confirmă), în ciuda întregii emancipări feminine. La fel cum, deşi nu prea vrem noi să recunoaştem şi suntem cu toţii political correct, deep down inside, unele lucruri nu s'au schimbat nici în privinţa preferinţelor rasiale. Indiferent de cât de charismatic/fermecăror/bun orator e Obama, mulţi dintre americani vor pune în secret ştampila pe Mccain, doar pentru că e mai alb. Aşa cum mulţi îl vor alege pe Obama pentru că e negru. E bilaterală treaba. Şi simplă.

Nu ne place să recunoaştem aceste lucruri, aşa cum nouă, femeilor, nu ne place să acceptăm faptul că, subiectele din revistele ce ni se adresează reprezintă preocupările marii majorităţi dintre noi. Vorbind la nivel cantitativ.

Pe principiul dacă n'ar fi, nu s'ar povesti.

The awful truth

Ieri am fost în parc. Stând destul de aproape, mai fac şi de'astea. Şi, întrucât soarele se ambiţionează să stea pe cer, aşa cum se întâmplă în general, vara, începe şi sezonul de lupte pentru o bancă la umbră. În timpul săptămânii mai e cum mai e, însă în timpul week'endu'ului vorbim deja de chestii pentru avansaţi. Pur şi simplu nu poţi concura cu copiii cu tricicletă sau cu persoanele mai în vârstă, care prind loc din timp, în spiritul cozilor de altă dată (eh ce vremuri..).
Revenind. Eram în parc şi mi-am cumpărat de la o tonetă proaspăt apărută, şampon din ăla de făcut baloane. Când eram mică îmi plăceau incredibil chestiile alea, şi am constatat că nici acum nu prea s'a schimbat nimic. Am scanat cu privirea în jur, m'am aşezat pe o bancă şi am început să fac baloane.

Alături, un nene. Vorbea la telefon. Nici prea tânăr nici bătrân, nici prea aranjat dar respectabil. Nu părea nimic ameninţător la el. Nu prea i'am dat atenţie, fiind mult prea preocupată de faptul că nu reuşesc să fac decât maxim 2 baloane dintr'o dată.
Brusc, începe să vorbească cu mine.

'Vă plac jucăriile, nu?', mă întreabă. Raluca, neobişnuită fiind să vorbească cu străinii sau să răspundă la vocile care le mai aude ea din când în când, ezită puţin. Să'i răspund, să nu îi răspund..era prea frumos afară ca să mă fac că plouă. Cum ziceam, era un nene respectabil, părea la locul lui.
'Da, îmi plac. Am vrut să văd dacă mai îmi aduc aminte cum funcţionează'. (bună tare replica, ce să zic).
'Da, sunt foarte frumoase jucăriile astea..locuiţi în Iaşi?'
'Da, locuiesc în Iaşi'
'Minunaaaat', spuse el cu o familiaritate inexplicabilă, 'şi ce liceu aţi terminat?'
'Păi...Negruzzi.'
'Aaaaaa.. (genul ala de aaa..ca şi cum brusc toate misterele lumii au fost elucidate) 'înseamnă că îl ştiţi pe Profesorul %¤#&%#¤%#, de limba engleză. E coleg cu mine, eu predau limba engleză'
Eu, nu neapărat entuziasmată că avem ceva în comun
'Da, îl ştiu..'
'That means you know very good english', îmi spuse deodată în engleză
' Yes, I do..', răspund eu, zâmbind amabil. Mă uitam mult la Cartoon Network, când eram mică.
Şi atunci, out of nowhere, începe să vorbească cu mine în engleză.
'How do you call a witch from the desert?'
'?!' (sorry, am lipsit la ora aia)
'It's a sandwitch'.
'?!'
'What do the people from the desert eat? They eat the saaaaand, which is theeereee' (v'aţi prins, nu? aşa mă gândeam şi eu) '..and another one.. how do the roads comunicate with each other?';
'?!' (nici întrebarea asta nu mi'am pus'o niciodată, se pare);
'They use the siiiiiign language.., u got it?'
'Yup, I did..' (and I am laughing inside).
Şi în timp ce acest domn îmi vorbea în limba engleză, şi nu mă lăsa să mă joc cu ale mele baloane, eu zâmbeam cumva amuzată, amintindu'mi de emisiunea Six Degrees care o văzusem acuma câteva zile pe Discovery Travel and Living, în care tipa, ajunsă în India, dă într-un restaurant peste nişte tineri indieni, care lucrau la un call center, şi care vorbeau chiar şi la cină în engleză, fiind atât de obişnuiţi cu chestia asta. Simţeam cumva că e aceeaşi situaţie (mai puţin câteva detalii). Aşa că am acceptat să zâmbesc politicos, în continuare.
Şi după ce bucata de Învaţă engleza în 5 minute, cu oameni necunoscuţi se încheiase, domnul mă întreabă brusc:
'Şi acuma, am să îţi adresez întrebarea universului. Ştii care?'
Hmm.. unde o să mă angajez, o să am vreun viitor, se va alege oare ceva de mine?, s'a gândit involuntar, Raluca.
'Nu îndrăznesc să ghicesc, îmi pare rău'
'Păi întrebarea e.. Crezi că există Dumnezeu?'
Poftiiiiim?, îmi zisei eu..I was so not expecting that (ca să continuăm cu acelaşi ton).
'Da, cred ' (atunci când nu suntem certaţi, dar asta se întâmplă foarte rar)
'Foarte bine, aşa şi trebuie, pentru ca El este în toate lucrurile din jurul nostru...'
'Mda, aşa e..' răspund eu, ridicând şi mai tare din sprânceană, nemulţumită de cursul discuţiei care devenea din ce în ce mai bizar. Începeam să am, încet, atitudinea Vai, dar e deja 4?. Nenea însă părea tot mai entuziasmat. Începuse să îmi vorbească cu înflăcărare. Din una în alta
'Tu unde locuieşti?'
'Păi un pic mai jos de parc'
'Aaaaa.. (acuma misterele universului erau elucidate, clar. De fapt, nici nu existaseră vreodată) ..înseamnă că ştii biserica noaastrăăăăăăă, o casă cu acoperiş %¤#%#, numită #"%#¤%&#, la o stradă mai încolo..'

Ahaaaaaa..Deci ăsta'mi erai tu mey.. Brusc, se făcu lumină, peste tot, mai puţin pe chipul meu.

'Da, o ştiu..' (voi sunteţi cei care îmi lipiţi afişe pe poarta şi stâlpul de la casă, nu?)
'Păi daaa..trebuie neapărat (pe bune?) să vii şi tu la noi, că avem în fiecare %&¤&¤ (o zi din săptămână) concerte, cu copii aşa ca tine, care cântă despre Dumnezeu.. O muzică minunată, nu aşa cum se aude pe aici... (prin bisericile ortodoxe vroiai să zici?).. pe aici, pe la concertele din ziua de azi'
Nu mai zâmbeam. Mă simţeam păcălită. Mă simţeam ca acele fete din filmele americane, care se plâng că he said he just wanted to be friends.
Şi nu e ca şi cum aş avea ceva împotriva genului ăsta de viaţă. Pentru că n'am. Sau de fapt, am ceva. Am ceva fix cu acest gen de atitudine. Cu acest gen de luat în învăluire, care are, de fapt, de la bun început acelaşi obiectiv: propaganda. Fii cum vrei, mânâncă ce vrei, joacă'te cum vrei tu, dar anunţă'mă. Zi'mi de la început, nu încerca să mă păcăleşti

Nu am nimic cu faptul că tu te rogi într'un alt fel la tot ce se află mai sus de vârful capului. Nu am nimic cu acest lucru. Însă nu veni tu, domn necunoscut, să mă iei cu glume, crezând că dacă le zici în engleză, eu am să fiu într'atât de fermecată încât am să zic.. sigur, ce naiba, îmi schimb imediat religia, că oricum, prea trăim într'o lume a etichetelor. Ortodox, catolic, protestant.. ce contează. Nu?

Nu am să vin vineri stimate domn (sau când m'aţi tot îndemnat să vin), nu am să spun acolo că vreau să vorbesc cu domnul profesor ¤#%#¤%# şi nici nu am să caut alţi adepţi.
Deşi poate aţi crezut că eram veselă pentru că îmi luasem abia buletinul, vă anunţ că am o vârstă la care deciziile de acest gen sunt demult luate, şi e prea puţin probabil să mi le schimb, pe o bancă, în parc, între două baloane de săpun.

Cel puţin nu în viaţa asta.

Death and taxes

Bine bine.. înţeleg că de acuma, dacă am terminat facultatea sunt un om ca oricare altul, bun de tras la răspundere de către stat. Dar deja?!?!

Curcubeu în camera mea

Mai multe, aici.

8+1

Dacă nu aveţi ce face marţi, dacă v-aţi plictisit de acelaşi suc, la aceeaşi terasă, vă învit la o expoziţie de fotografie. Nu e o invitaţie lipsită de interes, având în vedere faptul că e prima expoziţie de fotografie la care expun şi eu.

Este vorba de 8 oameni foarte talentaţi, care, o scurtă perioadă de timp au avut ocazia de a 'fura' puţină meserie de la domnul Dan Mititelu (eh, vorba vine furat, că ne'a lăsat şi el :).


Împreună, am discutat multe în aceste 3 luni, şi nu toate despre fotografie. Pentru că, până la urmă, a face fotografiile reuşite nu presupune doar a cunoaşte foarte bine tehnica. Am combătut, am dezbătut, ne'am mai şi contrazis uneori dar, mai presus de toate, am conştientizat faptul că principalul lucru pe care ar trebui să îl căutăm într'o fotografie, este mesajul, ideea.

Prin urmare, puteţi arunca o privire, în premieră, marţi, 1 Iulie, începând cu ora 19:00, la Casa de Cultura Mihai Ursachi. E posibil să avem şi gustări..

O poză, cât o mie de CV-uri

Astăzi e o zi specială. Azi am terminat, în mod oficial, facultatea.
Patru ani cam cu de toate: şi voluntariat, şi internship'uri, şi proiecte personale, şi olimpiade, şi concursuri, şcoli de vară sau conferinţe. Acum mi se pare nostim când realizez câtă muncă a fost în spatele fiecărei diplome din poză, badge sau afiş. De asemenea, abia acum zâmbesc când mă gândesc la prezentările terminate cu 10 minute înainte de susţinerea lor sau ppt-urile pentru concursuri făcute în trenul de noapte spre Bucureşti şi finalizate în McDonald's'ul din Gara de Nord. Evident, abia acum, toate sunt mult mai nostime.


Easy way? That's not the way.

Mă alint, poate

via

Însa, cel mai mult, când vine vorba de note, mi-a fost frică de nota 9. Şi nu pentru că ar fi o notă mică (pentru că în mod evident, nu este), ci pentru că mi se pare că ea nu spune nimic despre tine. Nu spune nici că eşti bun (pentru că aia cu adevărat buni iau 10) şi nici că eşti slab/mediocru (pentru că aia iau note mai mici). Nota 9 spune doar că eşti ok..
"Nah.. nu e chiar de 10, dar parcă şi 8 e cam puţin. Eh..îi punem un 9, merge.."

Cu dedicaţie..

.. pentru voi toţi cei care vă verificaţi contul de facebook de câteva ori pe zi sau vă personalizaţi pagina de myspace, in order to get noticed.
..pentru voi toţi cărora le este mai naturală a second life, decât cea pe care o au deja.



ps: imi place ca Facebook are puloveraş de tocilar/băiat de colegiu :)

La cererea publicului

Acesta este cel mai lung post al meu. Definetly.

Însă, aşa cum am promis, am sa fac publice rezultatele de la cercetarea care am realizat'o, cu privinţă la gestiunea crizelor de imagine.

Din nefericire, nu am avut suficient de mult timp să las available chestionarul online. Numărul total de respondenţi a fost de 12 persoane şi având în vedere profilul acestora (oameni nu cu mult timp liber, care lucrează în domeniul comunicării, reachable doar prin e-mail având în vedere că marea lor majoritate nu sunt din Iaşi, middle and top management) şi faptul că este, până la urmă, o cercetare calitativă, mă declar mulţumită.

Ei au avut practic, de evaluat, două soluţii potenţiale, la criza Ernst & Young (cazul Raluca Stroescu). Evaluarea se facea pe baza următoarelor criterii: mesaj, poziţia oficială a companiei, relaţia cu presa, reacţia la eveniment, alegerea purtătorului de cuvânt.

Mainly, o soluţie se axa pe o comunicare media puternică din partea companiei ca şi răspuns la criză şi o alta pe faptul că E&Y este alături de familia Ralucăi, însă nu îşi asumă nici un fel de vină pentru cele întâmplate. Descrierea completă aici.

În ceea ce priveşte prima soluţie, respondenţii au afirmat faptul că ea ar fi fost mai potrivită:

1. În cazul în care culpa companiei ar fi fost evidentă/demonstrată iar efectele negative ale crizei ar fi fost de mare anvergură;
2. În cazul în care criza nu s-a întâmplat din vina companiei, şi nu are nici o legătură demonstrabilă cu aceasta (de exemplu, o acuzaţie nedreaptă a concurenţei);
3. În cazul în care compania are un target foarte influenţabil prin media (pecum în cazul crizei companiei Pepsi si acul de siguranta sau a companiei Danone);
4. Ca şi profil al companiei, companiile naţionale sau multinaţionale, în special Business to Consumer, ar fi fost cele cărora li s-ar fi potrivit o astfel de soluţie;
5. Ca şi specific al crizei, crizele financiare sau crizele interne materializate prin probleme de management, ar fi putut fi astfel soluţionate
6. Cele mai frecvente exemple concrete de crize care au fost menţionate: Danone (5 persoane), Cazul Tylenol (2 persoane), Unilever (1 persoană)

În ceea ce priveşte a doua soluţie:

1. Unii respondenţi (30%) au afirmat faptul că situaţiei Ernst & Young i s-ar fi potrivit o astfel de soluţie, dar fără ca această companie să se dezică atât de clar de faptele angajatei şi fără ca relaţiile cu presa să fie exclusiv întreţinute prin comunicate de presă;
2. 20% dintre respondenţi au afirmat faptul că soluţia ar fi fost recomandabilă în cazul în care nu e dovedit clar nivelul de vinovăţie/culpă al organizaţiei - efectele negative nu sunt de mare amploare - cazul nu este foarte mediatizat;
3. Ca şi profil al companiei, companiile regionale, naţionale sau multinaţionale, de retail sau consumer products, ar fi fost cele cărora li s-ar fi potrivit o astfel de soluţie;
4. Ca şi specific al crizei, crizele financiare sau guvernamentale, ar fi putut fi astfel soluţionate
5. Cele mai frecvente exemple concrete de crize care au fost menţionate: Danone (2 persoane), Cazul Andersen (2 persoane), Cazul Ernst & Young (2 persoane), Oracle (1 persoană).

În urma analizei rezultatelor, părerile s-au dovedit a fi împărţite, respondenţii exprimându-şi o părere pozitivă faţă de una dintre cele două soluţii, aşa cum reiese din tabelul de mai jos. Tabelele nu au o rezoluţie extraordinară, aşa că va trebui să le măriţi ca să le puteţi vizualiza.

Diferenţele cele mai mari au fost în ceea ce priveşte alegerea poziţiei oficiale şi alegerea purtătorului de cuvânt. Astfel, peste 50% dintre respondenţi au înclinat spre alegerea unei poziţii oficiale mai empatice, în care persoana de contact cu publicul să fi fost şeful direct al Ralucăi. Dintre totalul respondenţilor, 40% au acordat punctaj maxim (100 de puncte) celor două modalităţii în care au fost tratate cele două aspecte (Poziţie oficială şi Alegerea persoanei de contact), în cazul soluţiei numărul 1.

În medie, persoanele anchetate au optat pentru soluţia numărul 1, alocând un punctaj mediu de 51.25 puncte.

15% au acordat punctaj maxim primei soluţii iar 30% au acordat un punctaj peste medie acesteia.

Nu am reuşit ca toate cele 12 persoane să fie FIX specialişti în criză. Aceasta este o limită. Cu toate acestea, 40% deţineau funcţia de Directori de Relaţii Publice (PR Executives), 10% lucrau în departamentul de Relaţii Publice (ca şi Juniori), 40% lucrau în departamentul de Marketing şi 10% erau manageri. Dacă e să analizăm strict doar persoanele care lucrau strict pe departamentul de PR, se observă că, în medie, ele au optat pentru soluţia numărul 2, cu un punctaj mediu de 50.8 puncte.

Persoanele care aveau alte funcţii decât acelea din departamentul de Relaţii Publice au optat, în medie pentru soluţia numărul 1, cu un punctaj mediu de 51.6 puncte

De asemenea, opţiunile exacte ale tuturor respondenţilor pot fi urmărite mai jos.

În concluzie, putem afirma faptul că opţiunile pozitive au fost orientate cel mai mult către Soluţia numărul 1. Întrucât diferenţa dintre mediile punctajelor acordate a fost una mică, nu putem spune dacă această soluţie ar fi trebuit abordată în totalitate. De asemenea, nefiind o cercetare cantitativă, nu prea putem spune dacă această diferenţă este una semnificativă. Aceasta e o altă limită. Putem însă afirma faptul că principalele elemente care ar fi trebuit să fie conform scenariului primei soluţii sunt alegerea poziţiei oficiale (O poziţie orientată către mesajul Suntem şocaţi de..) şi alegerea purtătorului de cuvânt (Care, în cazul companiei Ernst & Young ar fi trebuit să fie şeful Ralucăi Stroescu).

Cam atât am reuşit să analizez din rezultatele primite. Dacă mai aveţi în cap alte păreri, aştept cu drag să le exprimaţi (în mod public sau nu:). Orice feedback e mai mult decât binevenit. Până atunci, aknowledgements şi lui Dan, Andrei, Mihnea. Ştiţi voi de ce :)

Pentru PRisti

De ceva timp, lucrez cu mult entuziasm la lucrarea mea de licenţă. Tema este "Gestiunea crizelor de imagine, prin activitate de relaţii publice", cu aplicaţie practică la criza de imagine a companiei Ernst & Young, datorat cazului Raluca Stroescu.

Partea de cercetare a lucrării a avut două etape. Prima este o etapă calitativă, în care am generat (prin intermediul a 2 focusgrup'uri) două soluţii potenţiale, pentru criza în discuţie. În cea de'a doua etapă, aş vrea să testez aceste două soluţii găsite, astfel încât să pot concluziona, orientativ, care dintre ele ar fi fost mai bună de folosit. Însă, pentru relevanţă rezultatele, soluţiile trebuie să fie evaluate de specialişti din domeniul comunicării.


Prin urmare, dacă lucraţi în domeniul relaţiilor publice/comunicare, m'ar ajuta foarte mult (există ceva peste foarte mult?:) dacă aţi viziona următoarea prezentare:

| View | Upload your own

şi aţi completa următorul chestionar:
Apasă aici pentru a completa

Rezultatele mă vor ajuta în realizarea unei analize comparative dintre cele două soluţii.
Rămân veşnic recunoscătoare :)

Later edit: Menţionez faptul că obiectivul nu este acela de a alege cea mai bună soluţie în general la criza dată, ci cea mai bună soluţie dintre cele două prezentate mai sus, care au rezultat în urma cercetării. Nu neg existenţa şi a altor soluţii, înafara celor care mi'au reieşit mie din cercetarea calitativă.

Americănisme

Vreau de extraordinar de multă vreme să scriu un articol despre Hillary şi Obama, sau mai bine zis, despre cum au ales americanii dintre o femeie şi un negru. Not much of a choice, they would say. Oricum, într'un fel, era firesc să iasă Obama în turul final al campaniei electorale, era rândul lui să facă realitate din toate filmele americane în care preşedintele Americii este unul negru. (Am impresia ca doar în Prison Break preşedintele este o femeie.) Nu a fost un compromis foarte eficient pentru comunitatea de culoare dar, având în vedere istoria lor din ultimii 200 de ani, they've come a long way.

Oricât de controversate şi împărţite ar fi părerile cu privinţă la cei doi democraţi, acest post cu privinţă la Obama mi s'a părut genial. Şi asta pentru că ridică la fileu o problemă foarte simplă: este foarte, foarte greu de lipit o etichetă de fruntea lui Obama (fie ea colorată, sau nu).

via

Nu e nici alb, nici foarte foarte negru; nici frumos, dar cumva atrăgător; nici de şcoală veche nici avangardist; nu e nici din nord nici din sud (a crescut in Hawaii) etc..
Sunt multe motive pentru care Hillary a pierdut, în ciuda numelui atât de popular pe care îl poartă. Având de la bun început cei mai buni strategi ai partidului şi mult mai multe fonduri decât senatorul Obama, toată lumea se aştepta la o victorie inevitabilă.
Strategiile lor s-au bazat însă pe concepte total diferite. Spre exemplu, la nivel de strâns fonduri, în timp ce Hillary s'a concentrat pe strângerea de cecuri de câte 2000$ de la diferiţi susţinători (ai ei sau a lui Bill, nu prea contează), Obama a fugit prin toată America, ţinând discursuri empowering la care omul de rând trebuia să doneze o sumă mică, pentru a'l asculta (5, 10, 50 $..whatever). De asemenea, ea a cam subestimat puterea internet'ului ca instrument de strâns fonduri. Obama a folosit toate site'urile pe care era prezent (începând cu cel personal) ca şi modalitate de a primi donaţii. Chit că aceste donaţii erau mici, ele aveau un mare avantaj faţă de cele ale lui Hillary: puteau avea caracter repetitiv.

via

Şi la nivel de strâns voturi, cei doi candidaţi au abordat strategii diferite. În timp ce partea feminină se concentra pe marele premii precum New York, Ohio, Texas, Obama investea fonduri în zone care nu păreau să aibă iniţial nici un fel de rol decisiv în scorul final. Cu toate acestea, această decizie i-a adus în final 11 victorii consecutive, de la Louisiana şi Virginia la Wisconsin şi Washington. Nu'i rău nu?
Şi last, but not least, a fost o diferenţă de consistenţă a mesajului. Fiind prima femeie care se arunca într'o astfel de cursă, Hillary ar fi putut fi candidatul absolut ideal care să reprezinte schimbarea căutată atât de mult de electoratul democrat. Şi, cu toate acestea, aşa cum scriu şi articolele din ziarele americane, a preferat să insiste întâi pe latura sa dură şi doar mai apoi, pe latura sa umană. În timp ce charismaticul Obama (ce'i a lui e pus deoparte) umplea stadioanele, Hillary ridica de la o zi la alta, o altă părere. Cu toate că publicul ei era mai elevat, cel al lui Obama a fost cu mult mai implicat şi dedicat senatorului.
Uitându'ne înapoi, e destul de interesant de analizat cum au votat americanii, în funcţie de caracteristicile lor demografice. Aici puteţi găsi o jucărie foarte cute prin care puteţi afla cam tot ce vă interesează. Nu m'am uitat foarte mult pe ea, însă mi se pare foarte nostim cum se mută toate cărămizile de la stânga la dreapta, atunci când vrei să vezi how blacks voted sau how whites voted.
All in all, va fi destul de interesant de văzut cum se va descurca Obama în alegerile finale, în faţa lui Mccain care se plimbă de vreo câteva luni prin lume.

via

Un Mccain care, cel mai probabil negociază deja cu cei de la FedEx un bun preţ la mutat mobila. Pentru că da, plănuieşte să se mute într'o casă nouă, cu mult mai frumoasă, cu mult mai elegantă, care i se va potrivi foarte bine, fiind foarte albă.

Artă, frate!

Câteva poze geniale, din mediul politic, aici.
Via Sutu.

Ecce homo

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frămîntări de clape-
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun
Şi-n cîntece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări tîrzii-
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii..

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De lenese pavane
Şi repezi farandole-
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete
Şi-n ris, impertinenţa sonorelor mandole.

În seara asta m'am plictisit de cuvinte în engleză, termeni împrumutaţi şi lucrul la aceleaşi documente dar cu extensii diferite. În seara asta mi'am adus aminte că'mi place Minulescu.

Difficult is worth doing

I love Honda. The brand, i mean.
Nu ştiu dacă e neapărat din cauza reclamelor creative, a comunicării coerente sau pur si simplu din cauza încăpăţânării lor de a dovedi visele imposibile. I simply love it. Şi e genul ăla de dragoste necondiţionată, de evanghelist. Povesteşti despre ea cu entuziasm şi te încrunţi uşor când cineva o vorbeşte de rău.

Cu toate acestea, oricât de drag mi'ar fi mie brandul acesta, sunt unele lucruri care nu cred că aş putea să le fac vreodată pentru el. Am găsit la Dan pe blog un mic videoclip care într'adevăr, cred că bate orice reclamă, la orice brand.

Mai exact, e live advertising. Reclama de mai sus e prima din acest gen difuzată pe un post britanic de televiziune şi arată cum 19 paraşutişti 'desenează', în fix 3 minute şi 20 de secunde, cuvântul HONDA. Pe principiul, 'Difficult is worth doing'.
Aşa coerenţă în comunicare, mai rar.. Dar deh.. dacă nu Wieden + Kennedy, atunci cine?