Photography Pet Peeves

M'am amuzat astăzi citind acest articol care enumeră principalele lucruri care îi scoate din sărite pe fotografii de la Underwire cu privinţă la alţi fotografi.

Pe lângă Watermarks (If you’re concerned about people stealing your photos, don’t post them on the internet) şi The Megapixel discussion (We don't know how many megapixels your camera has, and we don't care) mai adaug câteva ale mele:

• Clasica poză făcută cu DSLR'ul în oglindă DSLR (Cei care îşi fac poze cu Iphone-ul în oglindă constituie o categorie aparte)
  
• Persoane care consideră că compoziţia ţine de performanţa aparatului şi nu de cea a fotografului. Aş face si eu fotografii mai bune, dar nu am un aparat suficient de bun
  
• Personaje care au senzaţia că dacă pozează cruci, copii cerşetori sau câini vagabonzi, au poze mai complexe. "Un mesaj trist e o cale mai facilă spre a obţine o reacţie din partea publicului, nu neapărat o soluţie pentru a deveni un fotograf mai bun" (Raluca Munteanu)
  

Şi că tot menţionam mai devreme, culmea watermark'ului am văzut'o acum câteva zile, pe Facebook, când un prieten şi'a pus pe pozele de la picnic/ieşire la suc/bere/ whatever "proofI'msocializing" photos, "copyright to ", în colţul din dreapta al paginii.
That was simply just too much. For my understanding and little, very little, brain.

Anchors of CNN

Just watched the new CNN program of Christiana Amanpour, The anchor of Amanpour.
Even though promoted as the first show she's doing inside of a studio, after like 20 years of field action, the start was very promising, having as guests the president of Afghanistan, Hamid Karzai and the U.S. Special Representative for Afghanistan and Pakistan, Richard Holbrooke.

And if that doesn't really impress you much, just for your info, in the coming weeks, Amanpour will interview a bunch of other "no names" including: Former UK Prime Minister Tony Blair; Queen Rania of Jordan; former U.S. Secretary of State Madeleine Albright or Human Rights Council Report on Gaza War Richard Goldstone.

I guess these types of guests are seen only in the program of a journalist which states: "My comfort zone is out there dodging the bullets and the bombs".



Well, not that anybody asked me, but my comfort zone is somewhere in between my bedroom and livingroom. I guess that's why I ended up in Bonn, instead of Afghanistan.

Nikon s1000PJ

Noul model Nikon s1000PJ cu proiector incorporat sună într'atât de bine, încât parcă şi pe mine m'ar tenta să îl încerc. My precious rules, însă dacă ar fi să îmi iau o compactă, de dragul unei portabilităţi crescute, nu m'ar deranja una care să îmi permită cât mai multă joacă. Iar opţiunea de a arăta imediat pozele, fără a mai fi nevoită să alerg după cabluri sau LCD'uri, nu e neapărat de ignorat.

Aşa cum însă au mai zis şi alţii însă, nu înţeleg de ce filmuleţul de prezentare arată de zici că a fost lansat la începutul anilor 80.



Mi se pare cel puţin dubios să promovezi o cameră digitală ce se doreşte a fi cutting edge, printr-un promo similar celor de la teleshopping. Hm. Îmi scapă mie ceva?

O descriere pe larg a specificaţiilor aici şi nişte opţiuni de preţuri aici.

Corporate slang

Dialogue in a meeting:

Person 1: "That's being taken care of by their new Daniela."
Person 2: "Yeah, I didn't know they have a new Daniela."
Person 3: "Daniela? Who's Daniela?"
Person 1: "Oh dear, Daniela is actually the new Susan."

Well, in the end, I guess it's true when they say that nobody is irreplaceable.

Tired of fighting

Tired of fighting
Originally uploaded by Raluca Munteanu

Cologne Pride

Clark Kent was just Superman's vision on human kind

Clark Kent was just Superman's vision on human kind
Originally uploaded by Raluca Munteanu

My kind of "Gotta Know"

"How can planes fly?
How can we speak through a wire or on mobile phones?
How does electricity work?
Why is yawning contagious?

Oh, these kind of things I'll never know.."

And I move on.

Spreading good Karma

Setting the Background
According to Wikipedia, an Automated Teller Machine (ATM) is a computerized telecommunications device that provides the customers of a financial institution with access to financial transactions in a public space without the need for a human clerk or bank teller.
Basically, it helps you, the customer, to save time, and you, the bank, to save resources. It's really no rocket science. Overall, it contributes to customer satisfaction which, of course, like many things in this life, translates into money. Particularly because of this reason, you might think that it is in the financial institution's best interest (and responsibility) to make sure that they work properly. At least, that's what the books say.

Explaining the Context
In Germany, at a certain Deutsche Bank office however, things work slightly differently. For example, if you deposit money to an ATM, there is a possibility of not getting a receipt. I'm not sure of the reasons, but if this happens, you basically don't have a proof that the transaction was a success and that is a problem that would need some fixing.

Let's say you see the same thing happening, a few minutes later, at the same ATM, to another person (who this time, so happens to be a local). This person decides to go to the customer office in order to obtain a proof of his transaction, and is kind enough to explain that the same problem happened to you as well. In the same time.

Well, when this happened to me, the German speaking person (that was sitting right next to me) was invited to jump the 10 people line, was allocated to a bank teller who was briefed on what had happened and that printed the receipt for him. I, on the other hand, even though I encountered the gleich problem, was invited to wait because there's nothing we can do for you.. there are so many people waiting. Something along the lines: the other man could, but you can't.

Me puzzled.
I've checked the dictionary and one of the main characteristics of a rule is the fact that it applies in the same way to everybody. A rule is not like the sunny weather, which comes and goes. A rule is always there, for everybody. That's why it's a rule.

Separately from the fact that queuing to get printed the receipt from an ATM transaction, somehow defeats the whole purpose with saving time, I might get annoyed when seeing that the rules can be broken on a preferential basis. Not that I have anything against waiting, but if you are planning to discriminate me, at least be so kind and tell me why. Otherwise, I will just be so sad and think I wore the wrong dress. Moreover, not only am I forced to waste my time because of a mistake that is not mine, but I also get an employee of the company to whose profit I contribute, to speak down to me. Oh, you don't speak German, I see..

In the end, maybe it's just me not understanding certain customer service approaches. I mean, who am I to think that because I pay the same fees to my account, have no debts and do quite a bit of transactions, should expect the same kind of treatment like towards any other customer. Really Raluca, grow up.

Reality
If it weren't for that men that got the same issue fixed immediately and that lady who spoke condescendingly to me, I would not have jumped the line. Which I did, by the way. I recommended however to all the people that got annoyed at me (and for a true reason) to address the Deutsche Bank Customer service. They have a passion to perform, therefore I am sure they will spend extra time in solving a problem, no matter how minor that might be.

Yes, with them clients come first. Moreover, they are all treated equal. Oh, and what a great feeling that is.

Separate note
Germany is and will remain my favorite European country (Romania does not count). This post is to demonstrate that deficient customer service can be found anywhere, not only in Romania.

The geekish face of Raluca

Sunt foarte mulţumită de cât de integrate sunt aplicaţiile pe care le folosesc, respectiv Blogger'ul, Flickr'ul, Facebook'ul şi Twitter'ul. It all fits. Dacă scriu pe blog, încarc poze pe Flickr, sau postez pe Twitter - toate acestea apar în mod automat pe Facebook. De asemenea, customizând puţin opţiunea Blog This de la Flickr fotografiile apar frumos şi pe Blogger, cu tot cu descriere, nume etc. Ştiu că nu e mare lucru, but I love it.

Acum, presupunând că motivul absenţei mele de pe blog era legat de design, aplicaţii etc, totul este aşezat în aşa fel încât să mă motiveze să scriu mai des. Am însă nostimul sentiment că fiecare acţiune de'a mea va declanşa o adevărată reacţie în lanţ..

Oh, the pressure.. :)

We were used to having it all and one day there was nothing

We were used to having it all and one day there was nothing
Originally uploaded by Raluca Munteanu

In 1938, the Hannover Synagoge was burnt by the Nazis.
In 1943, 60% of the Hannover city was destroyed by the World War II bombing.

"Partea frumoasă în România este că, aici, totul e încă de făcut"

România e o ţară greu de iubit, vorba lui Ştefan, şi, mai ales, o ţară căreia e greu să îi rămâi loial, aş adăuga eu.

Recomand cu căldură acest articol din Adevărul, al lui Andrei Pleşu. Rar atât de mult adevăr în atât de puţine rânduri.

După ce l'am citit, nu aveam în cap decât un singur gând: Hai măi Raluca, şi tu în ţara asta vrei să te întorci? şi un singur răspuns: Măi, în principiu, da.

Dar, cum spunea tanti de la Teleenciclopedia, despre toate acestea, într-un episod următor.

Yes, they are watching us.

"- La o căutare Google a numelui meu, pot spune cu mândrie, că nu apare nici un rezultat.
- Felicitări. Ai putea spune că practic, nu exişti "

Nu aparatul îl face pe fotograf

Nemulţumirea, în unele domenii, m'a adus departe. Bineînţeles, mereu am branduit'o în dorinţa de a excela. În esenţă însă, între noi fiind vorba, era vorba de nemulţumire.

Cu toate acestea, mereu am încercat să mă furişez în afara categoriei persoanelor veşnic nemulţumite de aparatul lor de fotografiat. Din categoria acelor persoane pentru care termenul de obiectiv era în sine... un obiectiv, ce trebuia, mai ales, bifat. Persoane care ar fi putut foarte uşor să facă fotografii demne de galeriile marilor profesionişti, doar că egzista o problemă: le lipsea jucăria potrivită. Mereu. Lor, mereu le lipseşte jucăria potrivită. Indiferent de suma investită în aparatură, lor mereu le lipseşte acel aparat care, bineînţeles, ar face diferenţa.

Vorbesc despre acei oameni care sunt într-o veşnică aşteptare. În aşteptarea acelui obiectiv care tocmai a apărut, în aşteptarea noului model de aparat care are o setare în plus faţă de cele câteva mii existente deja pe aparatul propriu. Acele persoane pentru care acea setare nouă stă în calea pozelor excepţionale, pe care ei oricum pot să le facă.

Poate greşesc, însă eu nu m'am considerat niciodată mai puţin fotograf, doar pentru că prima mea întrebare nu era Ce obiectiv ai? Am visat multă vreme la un aparat complicat, pentru că, aşa cum spuneam mai demult, această dorinţă vine în mod organic, odată cu pasiunea. E adevărat, unele lucruri în acest domeniu, pur şi simplu nu le poţi face sau învăţa, dacă îţi lipseşte un aparat pe măsură. Cu toate acestea, am încercat ca acest lucru să nu mă oprească niciodată din a mă juca sau experimenta. Am să îi fiu mereu recunoscătoare săpunierei avute, pentru a fi avut meritul de a'mi deschide apetitul pentru un lucru atât de deosebit şi plin de simţire cum e fotografia.

Având un aparat nou şi deci, atât de multă tehnologie pusă în mână sau mai bine zis, după gât, am avut un sentiment cu totul ciudat. Un sentiment similar cu acela pe care îl ai atunci când stai în faţa unei persoane pe care o admiri foarte tare. Sentimentul că nu ştii foarte multe lucruri şi că ai foarte multe de învăţat.

Crezând cu ardoare în faptul că aparatul cel mai bun este acela pe care îl cunoşti, m'am simţit drept o fată timidă ce se afla la începutul unei discuţii cu o persoană total necunoscută. Stângace în dialog şi necreativă în porniri.

M'am aflat pusă în faţa pericolului ca joaca de până atunci să se transforme într-o presiune de a face poze bune. Poze corecte. Până la urmă, de acum încolo, nu mai aveam nici un motiv, nu mai aveam nici o scuză.

Şi atunci, am stat puţin şi m'am gândit.


Pentru mine, fotografia este o pasiune. Este un lucru pe care îl fac pentru că îmi gâdilă simţurile într-un mod plăcut. Şi atât. Este un lucru care trebuie să vină în mod natural, când şi mai ales, cum am eu chef.

Crezând cu ardoare şi în acest lucru, am dat la o parte presiunea de a mă ridica la acele presupuse standarde, am pus aparatul pe auto (asta da sfidare!) şi am început să fac ce ştiu mai bine: să mă joc. Unele poze ieşeau mai bine, altele mai puţin. Diferenţa însă faţă de draga mea săpunieră, era că acum aveam luxul la o foarte importantă întrebare: De ce? De ce nu a ieşit această fotografie bine? Mai mult, aveam luxul de schimba ceea ce nu a ieşit bine. Era prea întuneric, micşoram diafragma (deschiderea diafragmei era mai mare, prin urmare lăsam astfel să intre mai multă lumină). Dacă era prea multă lumină, micşoram timpul de expunere (intră aceeaşi cantitate de lumină, dar într'un timp mai scăzut). Teoria despre care am auzit atât de multe şi nu aveam cu ce să o aplic avea, brusc, sens. Iar deciziile pe care le luam erau bazate pe argumente şi erau, mai ales, gândite.

Renunţând la presiunea de a face poze bune, asumându'mi rolul de profan în domeniu, actul de învăţare a venit mult mai natural. Totul pornea de la simpla întrebare: De ce? Recunosc, sunt vinovată de a nu crede în fotografii bune din întâmplare. Nu neg factorul noroc, însă ca şi în viaţă, norocul ţi'l mai şi faci.

Descoperind aceste lucruri, am sentimentul plăcut de a fi făcut lucrurile cum trebuie. Am trecut la o etapă nouă, fără să cad pradă tentaţiei de a transforma o pasiune în dorinţă de competiţie. Cuvântul trebuie nu are ce căuta între fotografiile mele.

Relaţiile cu pasiunile pe care le avem, ca orice alte relaţii de altfel, necesită muncă. Necesită timp, atenţie, grijă, cărămizi care trebuiesc clădite, tentaţii care trebuiesc înfruntate, supărări care trebuiesc reparate, dezamăgiri care în mod inevitabil apar şi trebuiesc acceptate. Ca în orice altă relaţie, lucrurile trebuiesc construite în mod durabil, deciziile trebuiesc luate după valori în care credem, iar greşelile trebuiesc asumate.

Acestea fiind spuse, simt că am mai crescut puţin. Da, şi ca fotograf.

Articol publicat pe 31 ianuarie, 2009

Raluca, spunând ceva

Bineînţeles că visez şi eu la unul dintre acele aparate complicate care, ca o regulă cumva nescrisă, confirmă, într'o primă etapă, accesul în lumea fotografilor (de oriunde ar fi ei). Fireşte că mă uit cu jind la diferite jucării (pe care sunt conştientă că nu le înţeleg acum, şi pe care ştiu sigur că, de le'aş avea, nu aş putea să le valorific,în prezent, nici la 10% din capacitatea lor maximă - ar trebui să învăţ). Fireşte că mă uit cu drag. Acest drag vine cumva la pachet, cu pasiunea. E uneori poate, chiar o dovadă a pasiunii pe care o ai pentru ceva. Fie că e drag pentru pentru fotografie, chibrite sau cărţi de joc (cuvinte alese nu neapărat la întâmplare).

Gândindu'mă şi reflectând la trecutul meu fotografic, mi'am dat seama că mai toate pozele care le'am făcut până acum (câteva luni), sunt făcute de cele mai multe ori cu aparate împrumutate, acele aşa zise săpuniere (cum am aflat mai târziu că sunt denumite), cam tot timpul dintr-un singur cadru şi nu din mai multe încercări, şi mai mereu sub presiunea unui Hai Ralucaaaaaaa, odatăăăă... Fotografia a fost realizată până acum mereu intuitiv, fără nici un fel de instruire, aplicând nişte reguli inainte de a afla că ele există.
Şi cu toate acestea, nu îmi e ruşine să arăt aceste poze. Nu îmi este ruşine, întrucât nu afirm că sunt ceva mai mult decât ceea ce sunt în realitate: un început. Pentru că eu sunt la început, acolo unde suntem toţi, cum mi'ar spune cineva înţelept.
Mai mult, unele fotografii am avut chiar curajul să le pun într-o expoziţie, alături de lucrările unor persoane poate mai experimentate/talentate/dăruite decât sunt eu.
Şi da, au fost făcute cu nişte săpuniere, aparate simple, profane. Poate din acest motiv, mulţumirea este cu mult mai mare. Eu sunt dovada vie că se pot valorifica şi aparate mai puţin performante.
Acest articol nu se vrea a fi o odă aduse acestora. Nici pe departe. Mai mult, pe propria piele am realizat faptul că, de la un anumit nivel încolo, atât evoluţia rezultatelor cât şi cea a procesului de învăţare necesită alt gen de aparate. Ce încerc însă să fac aici este să militez pentru un echilibru intern, care să îţi permită să te descurci cu ce ai. Şi să te motiveze să munceşti pentru mai mult. Să te motiveze să munceşti mereu mai mult.
Acest blog nu a fost făcut pentru a etala, cât mai degrabă pentru a responsabiliza. Pentru a mă responsabiliza. Un bun prieten (mentorii sunt şi prieteni, nu?) mi'a spus că de voi posta două fotografii pe săptămână, va fi tare bucuros. Prin urmare, ca şi pui în acest domeniu al fotografiei, ca şi proaspăt intrată într-o lume care uneori e mai mult umană decât artistică şi deci imperfectă, voi încerca să mă ridic la aşteptările acestor vorbe. Voi încerca să fac lumea bucuroasă. Cu săpuniere, DSLR-uri sau ce'o să am la îndemână.

Articol publicat pe 8 Iulie, 2008.

Dacă

Dacă eram o luna, aş fi fost - mai
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost- vineri
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost - dimineaţă
Dacă eram un animal marin, aş fi fost - pisică de mare
Dacă eram o direcţie, aş fi fost - aia de mijloc
Dacă eram o virtute, aş fi fost - responsabilitate
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost - Nefertiti
Dacă eram o planetă, aş fi fost - Venus
Dacă eram un lichid, aş fi fost - apa de fântână, din aceea rece şi proaspătă
Dacă eram o piatră, aş fi fost - ametist sau chihlimbar
Dacă eram o pasăre, aş fi fost - pitulice
Dacă eram o plantă, aş fi fost - magnolie
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost - ploaie de vară
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost - vioară
Dacă eram o emoţie, aş fi fost - entuziasm
Dacă eram un sunet, aş fi fost - mereu în surdină
Dacă eram un element, aş fi fost - Neon
Dacă eram un cântec, aş fi fost - Unwritten
Dacă eram un film, aş fi fost - Amelie
Dacă eram un serial, aş fi fost - Nip Tuck
Dacă eram o carte, aş fi fost - Maitreyi
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost -Arwen
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost - pui la ceaun cu usturoi şi cartofi fierţi
Dacă eram un gust, aş fi fost - dulce
Dacă eram o aromă, aş fi fost - scorţişoară
Dacă eram o culoare, aş fi fost - verde
Dacă eram un material, aş fi fost - mătase
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost - o vreme "evident", pe urmă m-aş fi plictisit şi aş fi fost altul
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost- talia
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost - zâmbet
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost - matematică
Dacă eram un personaj din desene animate, aş fi fost - Ducesa din Pisicile aristocrate
Dacă eram o formă, aş fi fost - clepsidră
Dacă eram un număr, aş fi fost - 10
Dacă eram o maşină, aş fi fost - Mini Cooper
Dacă eram o haină, aş fi fost - cămaşa albă

Passing it forward to Suzana şi Dana. Dacă nu e deranj :)

Ce mai fac

Cei care mă cunosc ştiu că sunt cea mai mică fană a tot ce se desprinde de pe pământ. Însă, de data asta, I just gotta say this..

Launching a plain ruuuuuuuuuulllzzzzzzz!!!! :)

Ladies and gents, please meet the new Boeing 777. He's very fuel efficient, and quite cute, I might add.




Toată treaba (destul de obositoare, de altfel) s-a petrecut acum pe 19 Iunie, în Leipzig, şi a fost organizată de departamentul de comunicare din Bonn în care lucrează şi nimeni'ul eu. Aerologic este practic un joint venture dintre Lufthansa Cargo şi DHL Express, ce va achiziţiona 10 avioane noi Boeing 777. Cel de mai sus este primul sosit din setul de 8. Cum era de aşteptat, all the big fellas au venit să vorbească despre noul model şi să binecuvânteze, în faţa presei, noua alianţă



De asemenea, printre multe declaraţii şi zâmbete, au semnat şi primele pachete care aveau să plece spre Bahrain. Ei, în fine, it was a metaphoooooor..



Cum spuneam, I kindof hate planes. Dar aşa de aproape, pe pământ, trebuie să recunosc că sunt chiar drăguţe. Mai ales dacă sunt noi şi strălucitoare, cum era acesta.

What else to say? God's speed honey.

Fizica pe înţelesul meu.

Porneşti de la punctul de plecare X0, definit de blazare, detaşare, o atitudine de whatever happens, just gotta deal with it, de nu trebuie sa fiu drăguţ(ă) cu tine DECÂT dacă cu adevărat îmi place ceva, orice, la tine, o atitudine de suntem aroganţi şi elitişti and enjoying every bloody minute of it...

şi.. ajungi la punctul de destinaţie X1 în care politically corectness'ul îşi face un culcuş comod, un culcuş în care fiecare are dreptul la o părere, fiecare trebuie înţeles şi acceptat pentru că, nu'i aşa, suntem cu toţii diferiţi şi, în felul nostru (doar al nostru), la fel de frumoşi. Un punct în care trebuie sa fim reţinuţi şi să spunem lucrurile corecte, lucrurile general acceptate, un punct în care cremul şi gri-ul e noul verde, portocala are mereu două părţi, cu toţii vorbesc cu aceleaşi cuvinte iar nimeni nu are nimic cu nimeni, ba chiar mai mult, încearcă să descopere potenţialul din fiecare. Deşi punctul X0 (şi tot ce implică el) nu a dispărut nici o secundă cu adevărat, odată ajunşi în X1, lumea trăieşte în deplină acceptare a celor din jur.

Te uiţi la X0, te uiţi la X1. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta.
Măi să fie.. oare cum s-a întâmplat asta?

Dezamăgirilor mele.

Să lămurim ceva.

A avea people skills (nu mă hazardez a spune a fi bun prieten), printre altele, nu înseamnă doar ca eu să îţi spun mereu ce mă deranjează, iar tu să te conformezi. People skills mai înseamnă ca, din când în când (nici măcar nu am pretenţia să fie des), să îţi mai dai şi tu singur(ă) seama. Mai mult, înseamnă chiar să anticipi.

Eeeeeh.. e treabă complicată.. tre' să te uiţi aşa la om, să vezi din ce material e plămădit şi să îţi inchipui cam care's treburile care l'ar deranja, să te gândeşti ce l'ar fi putut face să se încrunte sau să îţi reanalizezi atitudinea. Din când în când, mai trebuie chiar să şi asculţi. Aşa, necondiţionat. Prinde bine, trust me. Rareori un 'ştii ceva, din punctul meu de vedere, consider că am făcut suficient' e cu adevărat, suficient.

Nu e foarte greu. Nu e greu deloc chiar. Este nevoie însă, din nefericire, de puţină bunăvoinţă. Şi atenţie. (În cu totul alte cuvinte, tre' să îţi pese băăăăăăăăăăăăăi!!!!)

Constat că sunt tot mai puţin bună în a depune efort acolo unde această bunăvoinţă nu există. Pur şi simplu devin tot mai irascibilă la tot ceea ce percep ca şi pierdere de timp. Adică aşa, fără viitor.

Trăiesc bizarul sentiment că am jucat multă vreme după nişte reguli fundamental greşite. Poate într'adevăr cărămizile de la baza prieteniilor se pun în momente dificile şi nu atunci când e cerul senin. Pe principiul "mi'e milă de tine, dar de mine mi se rupe sufletul', astăzi am încetat să mă gândesc la ce ar trebui să schimb sau ce n'am schimbat suficient. Am încetat să îmi cer scuze pentru lucrurile în care cred.

Today I've stopped trying. And it feels damn good.

Mulţumesc.

Just live enough to tell the story

Slumberland is a long way off through many miles of weird "scenes". But be good to your horse and you will arrive there safe and sound.

Socializaţi dragilor, socializaţi!

Foarte interesant acest studiu realizat de Nielsen, cu privinţă la evoluţia reţelelor de social networking.

Zice'aşa:

• Procentul total al utilizatorilor a acestor reţele a crescut cu 5%. Mai exact, dublu faţă de celelalte sectoare populare de pe internet (search engines, general interest in portals & communities, software manufacturers, email)

via

• Creşterea cea mai mare este înregistrată în Germania, unde în prezent procentul utilizatorilor acestor reţele este de 51%, spre deosebire de 39%, acum un an. O creştere de 12%, mai exact
• Durata timpului petrecut pe Facebook a crescut în 2008 cu 566% (da, am scris bine)

Şi uite aşa, în contextul acestor descoperiri, e perfect previzibil şi justificabil ca accesul la Facebook (printre altele) să fie blocat de la mine de la birou. (Deşi cu Wulf nu ştiu ce au avut.. cred ca au luat unele chestii personal).

Dacă e sau nu o decizie bună (Munciţi, munciţi, munciţi!!), nu ştiu. Unele studii susţin faptul că e o decizie proastă, afirmând că Youtube'ul şi Facebook'ul ajută angajaţii să aibă o productivitate mai mare. Workplace Internet leisure browsing (WILB) determină o putere de concentrare mai mare. Conform studiului Universităţii din Melbourne, people need to zone out for a bit to get back their concentration.

Ce ştiu sigur însă este că multe dintre persoanele care stau până la 9 birou (eu nu aş avea de unde să ştiu cine sunt) acum nu mai au acces la una dintre (singurele) modalităţi de a socializa.

via

And taking this away my dear is just... cruel :)